Scrisoare pentru F.M. Dostoievski

Scrisoare pentru F.M. DostoevskiDragă Feodor Mihailovici! Vreau să-ți mărturisesc de la bun început că îți scriu aceste rînduri într-o mare tulburare sufletească. Și asta se datorează mai multor lucruri. Am tot scris și rescris această scrisoare, m-am decis și răzgîndit de nu știu cîte ori înainte să o trimit.

În primul rînd pentru că nu ți se oferă în fiecare zi șansa ca gîndurile pe care le așterni pe foaie să fie citite de unul din cei mai mari scriitori ai lumii. Probabil că cititorii mei o să creadă că m-am țăcănit.

Dar eu știu că scrisoarea va ajunge într-un fel sau altul la tine și cred că tu mă vei înțelege. Un alt motiv al emoțiilor care mă încearcă este faptul că tocmai am terminat de citit ultimul tău roman, iar felul în care am ajuns să-l citesc are și el o poveste. Primăvara trecută am cunoscut o fată frumoasă și inteligentă.

Știu. Combinația asta aduce de obicei bătăi de cap. Așa s-a și întîmplat, dar nu asta e important, ci faptul că ea mi-a dat un sfat înainte să plece din țară. ”Citește Frații Karamazov” mi-a spus într-o seară de iunie. Nu am mai văzut-o de atunci, dar îndemnul ei mi-a rămas întipărit în minte și l-am urmat fără să știu de ce.

Știi, există unele lucruri pe care le faci pur și simplu, fără să ceri o explicație rațională. Le faci pentru că așa simți. E adevărat, citisem înainte ”Idiotul” și ”Crimă și pedeapsă” și încercasem să le pătrund cu mintea mea limitată. ”Frații Karamazov” însă a fost cu totul altceva.

Există cărți pe care le anticipezi, cărți la care le simți parfumul înaite să le citești, cărți care așteaptă cu răbdare momentul potrivit să se deschidă în fața ta curioase să te cunoască. Pentru mine ”Frații Karamazov” este o astfel de carte.

Despre acest roman s-a scris foarte mult. Au făcut-o oameni mult mai deștepți decît mine, așa că eu o să-ți spun doar ce a însemnat el pentru mine. Ai observat cu siguranță că nu am folosit pronumele de politețe. Să știi că am făcut-o cu un motiv anume.

Și acela este faptul că atunci cînd citeam ”Frații Karamazov” am avut senzația ca romanul a fost scris de un prieten, de o persoană care mă cunoaște, care m-a ascultat și care știe gîndurile ce nu mă lasă să dorm uneori în miez de noapte.

Citeşte tot articolul

Cum să-ți spargi mașina ca un boss

Erau odată ca niciodată în țara Maramureșului, că de n-ar fi, n-ar povesti nici subsemnatul pe acest blog și nici tu, dragă cititorule, n-ai fi aflat… așadar erau odată doi frați. Și erau frații aceia tare șugubeți de felul lor.

De mici copii se țineau numai de pozne și de șotii, de nu știau sărmanii părinți ce să le mai facă. Băieții erau foarte uniți și umblau mai tot timpul împreună, iar cînd venea vorba de vreun necaz oricare din ei ar fi băgat mîna și în foc pentru fratele său.

Uite așa au crescut cei doi și s-au făcut bărbați înalți ca brazii, s-au însurat cu voia Celui de sus și s-au așezat la casele lor, dar de pozne și ghidușii așa și nu s-au lăsat. De aceea le-a mers vestea pentru farsele și glumele pe care le făceau prietenilor, colegilor, rudelor și cunoscuților.

Cei doi nu ratau ocazia să rîdă pe seama cuiva nici măcar atunci cînd erau la volan. Bunăoară mergea unul din ei cu mașina și dacă vedea pe cineva cunoscut venind din direcția opusă, odată trăgea de volan în stînga. Sărmanul șofer nici nu știa ce să facă.

Unii se pierdeau cu firea și intrau prin șanțuri, pe alții îi apuca inima așa că mulți le purtau pică și îi înjurau cu blesteme străvechi pe cei doi. Și uite că într-o bună zi le-a venit rîndul și lor să o pățească.

Citeşte tot articolul

Bătrînul și vulpea (2)

În aceeași mahala, vecinul care trăia la 3 case distanță avea un cîine bătrîn. Muhtar, sau Muhtărel cum obișnuia să-l alinte Maria, stăpîna casei, era un cîine de culoare fînului uscat care le slujise vrednic stăpînilor săi mai bine de 10 ani.

Simțind că i se apropie sfîrșitul, Muhtar, ca mai toți cîinii de altfel, plecă de acasă să-și găsească un loc în care să moară liniștit și se aciuă în fundul grădinii lui ghiaghia Jenia. Așadar, mai departe relatează ghiaghia Jenia.

”… deodată aud gălăgie, îi povestește el vecinei Maria. Pun mîna pe furcă și într-un suflet la poiată. O văd la vreo cîțiva pași în față. Mă răpăd cît mă țin chișioarele și zvîrl cu furca întrînsa. ”Măi Jenia, măi. Precis nu era cîinele meu?” îl întreba a nu știu cîta oară răbdătoare Maria.

”Șhi grăiești, cumătră, îi răspundea el oripilat, după care continua. ”Ave un codoi iaca atîta, poate un metru, dar poate doi. Labele cît mîna, ochii ca două becuri și niște dinți ascuțiți. Nu rîde cumătră și nu te uita că îs chior de un ochi. Chior – chior, da… știi matale!

“Și atunci o scheunat odată, eram să chic jios după care o fugit printre ștachetele celea din fundu grădinii.” Așa povestea Jenia pățania la toți vecinii. Bineînțeles că lungimea cozii, ochii și dinții erau niște detalii care variau de la o povestire la alta esența însă era aceeași.

Ghiaghia Jenia reușise să salveze mahala de ghiavol, poate chiar tot satul. Întîmplarea face că niște vînători omorîseră întradevăr în seara de dinainte cîteva vulpi în lunca Prutului și e foarte posibil ca printre ele să se fi numărat și roșcata noastră.

Însă nu avem cum să știm acest lucru cu siguranță. Cert este că din acea seara gospodriile oamenilor nu au mai înregistrat victime, iar ghiaghia Jenia s-a lăudat pînă la sfîrșitul vieții sale cum s-a luptat cu vulpea și cum a a salvat națiunea întreagă de năpasta care se abătuse asupra oamenilor.

citeşte partea 1

Citeşte tot articolul

Bătrînul și vulpea (1)

În acea noapte ghiaghia Jenia a avut un vis ciudat. În visul său ghiaghia Jenia nu era ghiaghe deloc, bătrîn și pe jumătate orb, ci era un băietan tînăr și în putere care alerga ca vîntul și ca gîndul după o vulpe roșcată. Și, cum se întîmplă de multe ori în vise, s-a trezit tocmai cînd era pe cale să pună mîna pe ea.

”Măi Jenia, măi! Fă ceva cu vulpea ceea că o să ne mîntuie tăți puii din ogradă!” așa îl dojenea baba Vera în fiecare zi, soața și partenera sa la bine și la rău cu care împărțea aceeași gospodărie de mai bine de 40 de ani. ”Taci, femeie că știu eu ce fac!” îi răspundea el scurt și își vedea de ale sale.

Toată povestea începuse cu cîteva luni în urmă, atunci cînd statul a decis să taie sîrma ghimpată din jurul rezervației naturale. La început timide, apoi tot mai îndrăznețe, animalele au decis să iasă din teritoriul odată ocupat și să facă vizite mai mult sau mai puțin oportune satelor vecine.

Așa se face că gospodăria lui ghiaghia Jenia primea o dată la două-trei zile vizita plenipotențiară a unei vulpi care nu se sfia să se înfrupte cu pui, găini și alte bunătăți care se găseau de obicei din belșug pe lîngă casa omului. Mulți pătimeau de pe seama acestei roșcate hoţomane, unii o văzuseră chiar, dar nimeni nu reușise să o prindă.

”E-e-eh, parastasul cui te are!” a înjurat Jenia scurt și a ieșit afară. Se crăpa de ziuă, aerul era curat și răcoros, iar soarele făcea ultimele eforturi să se aburce deasupra orizontului. Deodată, auzi un zgomot. Cutremurat de o presimțire Jenia înșfăcă furca și se îndreptă scăpătat spre ocol.

citeşte partea 2
sursă foto

Citeşte tot articolul

Scurt tratat despre noroc și căcat (3)

Explicaţia fenomenului

Așadar am două ipoteze referitor la originea acestei legături ciudate dintre rahat și noroc. Prima din ele se referă la calitatea omului de a rîde în fața neșansei, de a face haz de necaz.

O credință populară mai veche spune că în viață nu poți să le ai pe toate, că Dumnezeu îți dă într-o parte, dar îți ia din alta. Pornind de la această premisă, omul de rînd a și-a pus o întrebare simplă.

dacă tu ca individ ești la un moment dat victima unui astfel de accident stînjenitor, nu ar fi normal ca universul sau Cel de sus să compenseze acest dezechilibru? Răspunsul este afirmativ, iar antidotul ghinionului este bineînțeles norocul.

Cea de-a doua explicație pe care am găsit-o pentru a explica această legătură ciudată se referă la o altă calitate a poporului, una mai puțin lăudabilă decît prima, și anume – invidia, ciuda că cineva are mai mult decît tine.

Foarte mulţi oameni vor avea sentimente negative: ciudă, invidie, pică sau chiar de ură față de o persoană care are noroc, care se poate lăuda cu realizări frumoase și o viață mai bună comparativ cu majoritatea.

În loc să caute explicații legate de bunăstarea respectivului individ, oamenii îi vor pune în cîrcă tot felul de porcării: că e prost de dă în gropi, că nu o să se aleagă nimic din el și că a mîncat mult căcat pentru a obține ceea ce are.

Pentru că, în ochii oamenilor, fericitul nu e niciodată norocos pentru că merită acest lucru, pentru că a fost consecvent și a depus eforturi, ci pentru că este un căcănar prost care a avut parte de noroc chior.

Cu aceasta îmi închei scurta mea pledoarie, conștient fiind că subiectul nu este nici pe departe epuizat. Și dacă credeți în continuare în relația analizată mai sus, vă urez să aveți parte de incidente cu excremente care să vă aducă noroc, bunăstare și tot ce vă doriți.

citeşte partea 1
citeşte partea 2
sursă foto

Citeşte tot articolul

Scurt tratat despre noroc și căcat (2)

Norocul nu vine forțat

Și dacă tot am discutat în prima parte despre dimensiune, ar fi, cred, util să elaborăm puțin și despre caracterul specific al acestui fenomen. Or în acest caz, cel mai important lucru este ca întîmplarea cauzatoare de noroc să fie complet accidentală.

Dacă vrei ca Zeița Fortuna să-ți surîdă după un incident în care au fost implicate excremente (fie că e vorba despre excremente animale sau umane), este absolut necesar ca evenimentul să se fi produs independent de voința ta, a celui implicat.

Pentru simplul motiv că partea vătămată devine în acest caz beneficiar de noroc. Imaginați-vă doar ce s-ar întîmpla dacă această regulă de bază nu ar exista. Lumea ar fi plină de oameni care calcă intenționat în căcatul altora sau, de ce nu, în propriul căcat.

Să zicem că nu ai învățat nimic tot anul, iar în noaptea dinaintea examenului ai citit un singur subiect. Te trezești dimineață, cauți un răhățel care îți surîde, îl strivești sub greutatea proprie, după care mergi liniștit la examen.

Sau ai nevoie urgentă de bani și nu ai de unde să-i obții. Dai o fugă rapid pînă la țară, faci o baie pestilențială într-un morman de bălegar după care pui cîteva bilete la loto. Vă imaginați ce haos și ce dezechilibre ar apărea în lume dacă relația căcat – noroc nu ar respecta acest principiu?

Lăsînd acum gluma la o parte, să știți că am cugentat mult asupra acestei legături ciudate dintre rahat și noroc și am ajuns la concluzia că există două explicații posibile pe care le voi detalia pe larg în partea a treia.

citește partea 1
sursă foto

Citeşte tot articolul