Cum a ajuns o albină să creadă în Dumnezeu

Era o zi obișnuită de vară: cu soare, flori și mirosuri îmbietoare. Albinuța se trezi cu noaptea în cap. Avea atîtea de făcut că nici ea nu știa cum să le isprăvească. Se apucă să facă curat în stup și după ce le rîndui pe toate ieși grăbită afară.

Auzise un zvon despre o poiană plină cu flori minunate și plecă în căutarea acesteia. Zbură o bucată de vreme, cînd, deodată, zări în depărtare un lan cu flori frumoase. Își imagina deja cum le culege dulceața și zbură spre ele nerăbdătoare.

Observă prea tîrziu zidul de sticlă din calea sa, îl lovi greu și căzu amețită într-o apă. ”Uite o albinuță, strigă un copil ce se bălăcea în piscină. A căzut în apă și se zbate să iasă”.

”Las-o în pace, și-a udat aripile, nu o să mai poate zbura niciodată” îi răspunse fratele mai mare. Dacă pui mîna pe ea, o să te muște!” Copilul însă nu-l ascultă și îi întinse degetul său mic și plăpînd, o așeză cu grijă la soare și începu să-i cînte:

Albinuţa a zburat să culeagă miere.
Pe-o floare s-a aşezat și nectaru-i cere.
De ghiceşti cum o chema, albinuţă dragă.
Cu tine mă vei lua albinuţă dragă.

Și să vezi minune: după un timp gîndăcelul începu să-și miște aripile, la început greoi, apoi din ce în ce mai repede și în cele din urmă reuși să-și ia zborul. ”Am reușit, strigă bucuros copilul, am reușit să o salvez”.

”Mare brînză, îi răspunse fratele mai mare, hai mai bine să ne jucăm de-a soldații!” Timpul trecu repede și peste zi se așternu înserarea, dar lumea nu mai avea să fie niciodată la fel.

… pentru că atunci cînd veni noaptea, în lume mai era un băiețel ce credea în minuni și o albinuță ce credea în Dumnezeu.

sursă foto