Pieton – un sport extrem ce poate fi mortal

Acesta este un articol primit de la o cititoare a blogului pe care îl public integral în cele ce urmează.

Sunt pieton, biciclist şi şofer. Indiferent în ce categorie m-aş încadra la un moment dat, cunosc prevederile codului rutier care mi se aplică. Şi mă străduiesc să le respect.

De la banalităţi precum purtarea centurii în maşină până la manevre mai complexe referitoare la prioritate. Acordată fără discriminare celorlalţi participanţi la trafic, fie ei pietoni, biciclişti sau şoferi. Detest principiul că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Cred cu tărie că sunt menite – în mare măsură – să ne protejeze. În FOARTE mare măsură asta presupune ca ele să fie respectate de toată lumea. Se pare, însă, că nu e cazul.

Azi-dimineaţă am trecut printr-un incident care m-a lăsat tremurând preţ de douăzeci de minute bune. Nu mi-am văzut moartea cu ochii, dar cu siguranţă am fost la un pas foarte mic de o vizită dureroasă la spital.

Eram pe bicicletă pe pista specială de pe Bd.-ul Independenţei, la intersecţia cu strada Caragiale. Am coborât de pe bicicletă pentru a traversa, pe trecerea de pietoni, cele două benzi de carosabil ce mă despărţeau de continuarea pistei. Două benzi pentru fiecare sens de mers. Maşina ce venea de pe Caragiale, o camionetă, a oprit la jumătate de metru în faţa trecerii de pietoni pentru a-mi permite să trec.

Din spatele ei s-a apropiat cu viteză un Passat verde care, în loc să oprească, a tras stânga de volan, trecând pe contrasens şi a continuat vitejeşte pentru a ieşi din intersecţie. Pe contrasens. Depăşind efectiv PE trecerea de pietoni.

Unde mă aflam eu – pe LÂNGĂ bicicletă – uzând (fără a abuza) de prioritatea la care, TEORETIC, aveam dreptul. Practic prioritate avea domnul cu legi proprii. Care a frânat zgomotos în clipa în care m-a văzut, la câţiva centimetri de genunchii mei, după care a început să mă înjure cu sete. După care a plecat mai departe.

Am apucat să-i observ numărul de înmatriculare. MM 18 SPT. Am sunat la 112. A durat puţin până am fost pusă în legătură cu poliţia – iniţial operatoarea voia să-mi trimită o salvare, crezând după tonul panicat că fusesem rănită.

N-a fost cazul, din fericire. Deşi nici mult n-a lipsit. Până la urmă poliţia mi-a spus că singura mea opţiune e să merg la sediu să depun o plângere. ATÂT. Habar n-am ce ar putea să rezolve plângerea, dar ştiu sigur că refuz să mai rămân indiferentă. Să ridic din umeri şi să merg mai departe.

Nu am statistici exacte, dar ţin minte că, doar în Baia Mare, 3 persoane au fost lovite de maşini pe trecerea de pietoni în ultimele 3 luni. Două dintre ele au murit.

E sport extrem să fii pieton. Şi asta o să se întâmple în continuare câtă vreme trecem indiferenţi pe lângă „practicanţii” lui, mulţumiţi că nu suntem noi în locul pietonilor loviţi. La un moment dat s-ar putea să fim noi. Şi atunci s-ar putea să fie prea târziu să mai facem ceva.