Despre frica de interacțiune directă după 3 luni de pandemie
După aproape 3 luni de la declararea stării de urgență din cauza noului Coronavirus, lucrurile par să se fi liniștit puțin în România. Și, dacă în prima lună sufeream cu toții din cauza lipsei de interacțiune umană reală, astăzi de multe ori asistăm la un fenomen invers.
Nu știu cum în cazul vostru, dar mie socializarea directă nu-mi mai vine la fel firesc ca înainte. De la atâta izolare forțată, parcă mi-am pierdut din abilitățile de comunicare față în față. Când mă întâlnesc cu cineva neplanificat sunt stângaci, mă exprim mai greu și, de multe ori, nu știu ce să spun.
De parcă deasupra fiecărei interacțiuni directe cu cineva ar plana o frică, o nesiguranță, o jenă. Nu le exprimă nimeni verbal, dar ele sunt acolo. Am observat același lucru și la cei din jur. Număram astăzi cu câți oameni cunoscuți am interacționat față în față în ultimele 3 luni.
Am ajuns la concluzia că, de când a început pandemia, am interacționat în mod real doar cu vreo 10 oameni (dacă nu pun la socoteală casierii, curierii și vecinii). Și atunci să mă mir că nu mai știu să vorbesc cu oamenii față în față?
Am ajuns la concluzia că sunt în jur de 10, dacă nu pun la socoteală casierii, curierii și vecinii pe care-i știu din vedere și cu care mă salut sumar. 10 oameni în 3 luni. Înainte de pandemie interacționam cu mai mulți într-o singură zi. Și atunci să mă mir că nu mai știu să vorbesc cu oamenii față în față?
Am observat cel mai pregnant această teamă la fetița mea de 1 an și 7 luni. După aproape 3 luni în care a interacționat direct doar cu mine și soția mea, Ilincăi a început să-i fie frică de oameni. Dacă-i vede pe stradă sau în trecere nu are nicio problemă. E suficient, însă, ca un necunoscut să se apropie sau să interacționeze cu ea în vreun fel că începe să plângă.
La început ne-am speriat, pentru că nu știam ce se întâmpla. Nu mai văzusem niciodată o asemenea reacție din partea ei. Zilele trecute am intrat în vorbă cu o bătrânică în parc care-și plimba nepoțelul de 2 luni ca să aflu că și el are aceeași problemă: de fiecare dată când se apropie cineva de el, își ia jucăriile și vrea să plece.
Așa că de vreo 2 săptămâni încercăm să ne expunem controlat la interacțiuni directe. Când ieșim în parc, încercăm să mai povestim cu cei din jur chiar dacă o facem poticnit. Încercăm să ne întâlnim cu prietenii și să o socializăm pe Ilinca pentru a o obișnui din nou cu oamenii. Și eforturile noastre au început treptat să dea roade. Ilinca a început să se simtă confortabil în prezența prietenilor și nu se panichează în prezența necunoscuților dacă aceștia nu sunt prea băgăcioși.
Criza această parcă ne demonstrează încă o dată că interacțiunea pe internet nu poate suplini nici de departe timpul petrecut împreună cu cineva în realitate. Și că avem nevoie de interacțiune reală pentru a stabili și a păstra relații sănătoase și durabile. Voi cum vă descurcați cu comunicarea după aceste 3 luni?
Sursă foto