Ofuri cotidiene

Cum m-a schimbat primul an de pandemie

Câteva concluzii la 1 an de când a început pandemia

Azi se împlinește 1 an de când muncesc de acasă, 1 an de când mi-am transformat biroul din dormitor în loc de lucru. Fix un an în urmă, Organizația Mondială a Sănătății declara pandemie, iar eu eram anunțat de conducerea firmei că urma să ne desfășurăm temporar activitatea de acasă. Nici prin cap nu mi-a trecut că acest temporar avea să dureze așa de mult, că, 1 an mai târziu, voi fi tot în modul work from home fără un orizont clar de revenire la programul de dinainte să apară Covid-19.

Recunosc, îmi primă fază m-am bucurat. Nu mai practicasem munca de acasă, era ceva nou pentru mine și eram curios să văd cum e. Îmi imaginam că în cel mult 3 luni lucrurile aveau să revină la normal, așa că vedeam doar avantaje în faptul că nu mai trebuia să merg zilnic la birou. Entuziasmul de la început a durat 4-5 săptămâni. Eram mai productiv la lucru, petreceam mai mult timp cu familia, făceam sport, eram ok.

Apoi efectele izolării au început să-și facă efectul. A apărut anxietatea. După 3 luni de stat în casă, din care 2 au fost cu carantină totală, parcă nu mai știam să socializez cu oamenii față în față. Aveam un fel de reținere față de cei din jur, de parcă deasupra fiecărei interacțiuni directe ar fi planat  o nesiguranță, o jenă. Apoi a venit vara și ne-am mai relaxat. Am ieșit în natură, am călătorit prin țară și am mai recuperat la capitolul interacțiune umană.

Vața mi s-a așezat într-un soi de rutină surdă în care săptămânile trec în zbor fără să se întâmple aproape nimic memorabil. Constantă e doar oboseala care mi-a intrat în oase și care nu se dă dusă indiferent ce fac.

În septembrie fetița mea a început să meargă la creșă, iar soția a revenit la muncă. Suntem colegi de „birou”, adică ea lucrează din sufragerie 😀 Au urmat vreo 6 luni în care fetița noastră a trecut prin tot atâtea răceli. Pe unele le-a făcut doar ea, pe altele le-am luat și noi. Au fost 6 luni cu ieșiri puține, cu interacțiuni umane rare în care viața mi s-a așezat într-un soi de rutină surdă în care săptămânile trec în zbor fără să se întâmple aproape nimic memorabil. Constantă e doar oboseala care mi-a intrat cumva în oase și care nu se dă dusă indiferent ce fac.

Am mai mult timp disponibil, dar mai puțin timp liber și mai puțină energie sau răbdare să fac ceva important. Practic, în ultima jumătate de an nu am făcut nimic altceva decât să lucrez și să am grijă de copil (de multe ori le-am făcut pe ambele simultan). Am cedat nervos în câteva rânduri. Mi-am descoperit limitele, am încercat să le depășesc. Uneori am reușit, alteori nu. M-am ridicat și am mers mai departe.

Senzația pe care o am de vreun an încoace este că mi-a tras cineva lumea de sub picioare.

De sărbătorile de iarnă, am mers în vizită la părinți. A fost un risc asumat. Ne-am făcut teste Covid, am stat în carantină la plecare și la întoarcere și, până la urmă, am reușit să trecem cu bine prin această experiență care ne-a oferit un răgaz. Ne-a revenit puțin sufletul la loc. Apoi ne-am întors pe baricade. Muncă, răceli, câteva ieșiri timide, iar muncă, de multe ori cu fetița în brațe.

1 an mai târziu sunt cam în același loc din care am plecat. Cu mai multe fire cărunte, cu un soi de apatie cronică și o nervozitate latentă de care nu mă pot descotorosi. De partea cealaltă am doar bucuria că am reușit cumva să trecem împreună prin acest an dificil. Că familia, prietenii și cei apropiați sunt bine și sănătoși și că un vaccin ar putea să ne redea măcar o parte din viața pe care o aveam înainte.

1 an mai târziu sunt cam în același loc din care am plecat. Cu mai multe fire cărunte, cu un soi de apatie cronică și o nervozitate latentă de care nu mă pot descotorosi. De partea cealaltă am doar bucuria că am reușit cumva să trecem împreună prin acest an dificil.

Pe scurt, a fost un an de sacrificiu în care am ajuns să mă bucur mai mult de ceea ce am reușit să păstrez, decât de ceea ce am reușit să obțin. După 1 an de stat în casă, am realizat că mi-ar plăcea să-mi vizitez mai des părinții, că mi-e dor de interacțiunea cu prietenii și cu colegii, de întâmplările amuzante pe care le surprindeam prin oraș, de călătorii, de poveștile din pauza de masă, de sindrofii și de ieșirile la fotbal cu tot cu berile și discuțiile de după.

Cum a fost ultimul an pentru voi? Ați reveni la birou dacă vi s-ar oferi ocazia? Ce vă lipsește cel mai mult din viața dinainte de pandemie?

Sursă img

2 Comments

  1. A fost greu și pentru noi și este în continuare. Soția a rămas însărcinată fix înainte de pandemie, iar fiica noastră s-a născut în august, în pandemie. Îți dai seama că am avut emoții cu spitalul și toată experiența.
    Să treacă timpul mai ușor, noi am ieșit des la plimbare, chiar dacă am fost nevoiți să purtăm măștile. Dezmorțirea picioarelor și câte o rază de soare ne-a făcut bine.
    Așa cum spui și tu, mi-e dor de baschetul cu amicii, de poveștile din birou cu colegii, de serile săptămânale cu prietenii și de a nu mai fi nevoie să dezinfectăm tot cu ce ajungem în contact.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button