Despre viață, alegeri și drumuri inițiatice
Suntem alegerile pe care le facem – e unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de când călătoresc prin lume. Desigur, e important locul în care te-ai născut, familia în care ai crescut, mediul în care trăiești și bagajul cu care te-a înzestrat Cel de Sus.
Toate acestea luate împreună te definesc într-o oarecare măsură, ceea ce contează însă la sfârșitul zilei sunt alegerile pe care le faci. Ești ceea ce alegi, pentru că de asta depinde drumul pe care îl urmezi în viață, asta definește omul care ajungi să fii.
După părerea mea există două feluri de oameni: cei care au țeluri, ambiții și fac alegi conștiente pentru a le atinge și cei care trăiesc la nimereală, așa cum îi duce valul. Mă recunosc în cea de-a doua categorie, pentru că așa eram și eu.
Trăiam la întâmplare, mă luam după alții și mă feream să iau decizii importante. A trebuit să ajung la 30 de ani și să fac o călătorie spirituală ca să încep să realizez ce vreau să fac cu viața mea. Știu, sună complicat, însă lucrurile sunt cât se poate de simple. Totul e legat de timp și felul în care alegi să-l gestionezi.
Suntem egali în fața timpului
Cel mai bogat om din lume și amărâtul care cerșește la colț de stradă au același număr de ore disponibile într-o zi. Ceea ce-i deosebește e felul în care fiecare din ei folosește această resursă inestimabilă.
Am întâlnit multe persoane care se plângeau că au ajuns să trăiască o viață care nu-i mulțumește: fie că e vorba de partea profesională, viața de familie sau dezvoltarea personală. Cum de am ajuns aici? mă întrebau ei nedumeriți și pe bună dreptate.
Atunci când suntem tineri ni se pare că avem tot timpul din lume, că într-o bună zi vom avea tot ce-am visat și că toate vor veni cumva de la sine, iar când lucrurile acestea nu se întâmplă suntem frustrați, înjurăm soarta și dăm vina pe cei din jur.
Citeşte tot articolulCum a ajuns o albină să creadă în Dumnezeu
Era o zi obișnuită de vară: cu soare, flori și mirosuri îmbietoare. Albinuța se trezi cu noaptea în cap. Avea atîtea de făcut că nici ea nu știa cum să le isprăvească. Se apucă să facă curat în stup și după ce le rîndui pe toate ieși grăbită afară.
Auzise un zvon despre o poiană plină cu flori minunate și plecă în căutarea acesteia. Zbură o bucată de vreme, cînd, deodată, zări în depărtare un lan cu flori frumoase. Își imagina deja cum le culege dulceața și zbură spre ele nerăbdătoare.
Observă prea tîrziu zidul de sticlă din calea sa, îl lovi greu și căzu amețită într-o apă. ”Uite o albinuță, strigă un copil ce se bălăcea în piscină. A căzut în apă și se zbate să iasă”.
”Las-o în pace, și-a udat aripile, nu o să mai poate zbura niciodată” îi răspunse fratele mai mare. Dacă pui mîna pe ea, o să te muște!” Copilul însă nu-l ascultă și îi întinse degetul său mic și plăpînd, o așeză cu grijă la soare și începu să-i cînte:
Albinuţa a zburat să culeagă miere.
Pe-o floare s-a aşezat și nectaru-i cere.
De ghiceşti cum o chema, albinuţă dragă.
Cu tine mă vei lua albinuţă dragă.
Povestea pictorului fără mîini
Nu știu cum voi, dar eu mă consider un om norocos. Nu vreau să mă laud, dar simt nevoia să spun acest lucru de fiecare dată cînd am ocazia, pentru că aud din ce în ce mai mulți oameni care se plîng. Motivele invocate sînt cele mai variate.
Că nu au bani, că nu le place munca pe care o fac, că nu au noroc în dragoste, că trăiesc în România… și lista poate continua la nesfîrșit. Toți ne plîngem și fiecare din noi are impresia că problema lui e cea mai importantă, puțini însă fac ceva concret ca să schimbe situația în care se află.
După părerea mea lucrurile trebuie privite în perspectivă și cu cît ai o perspectivă mai largă, cu atît îți dai seama cît de norocos ești. De aceea pot să afirm fără teamă că sînt un om norocos și am mai multe argumente în acest sens.
Unul dintre ele este faptul că din cînd în cînd viața îmi oferă șansa să întîlnesc oameni minunați în calea mea, oameni simpli care cred în bine și care luptă pentru visele lor. Luna trecută am făcut cunoștință cu un astfel de om, despre el vreau să povestesc în acest articol.
Copilul fără mîini din Baia Mare
Se numește Gabriel Meseșan, este pictor și nu are mîini. Cel puțin nu în sensul clasic al cuvîntului, pentru că brațele sale sînt de fapt două cioturi de o șchioapă care se termină cu cîteva degete subțiri.
Vă întrebați probabil cum poate să picteze. Poate, vă răspund eu, dar să luăm lucrurile pe rînd. Sfîrșitul anilor 80, într-un orășel din nordul României se naște un băiat cu o malformație.
Medicii strîng din umeri și spun că nu au cu ce să-l ajute. Copilul crește și la șapte ani e acceptat cu mare greu la o școală ”normală” în pofida presiunilor de a fi direcționat spre o una specială.
Citeşte tot articolulBasarabia și flacăra lui Dumitru Matcovschi
Ne amintim de poeți și scriitori doar la aniversări și la înmormîntări. Fuga noastră cea de toate zilele: aceasta este realitatea vremurilor în care trăim. Așa a fost în cazul lui Grigore Vieru, așa este și acum, la moartea lui Dumitru Matcovschi.
Literatura basarabeană a pierdut încă un reprezentant important. Poetul, scriitorul și dramaturgul Dumitru Matcovschi a plecat dintre noi pentru totdeauna. Flacăra sa s-a stins miercuri după ce inima sa a bătut timp de 73 ani pentru Basarabia.
L-am cunoscut în primul rînd ca simbol al eliberării naționale. Mai tîrziu i-am descoperit opera de care m-am îndrăgostit iremediabil. Cu această ocazie tristă mi-am amintit de un cîntecel pe care l-am compus pe versurile sale.
Se întîmpla prin clasa a 10 și e mare mirare că nu am uitat cu totul melodia. E un cîntecel simplu și naiv pe care am simțit nevoie să vi-l împărtășesc in memoria lui Dumitru Matcovschi. Sper să vă placă.
Citeşte tot articolulGumele Turbo: amintiri dintr-o altă epocă
Am citit undeva că memoria funcționează ca un sistem întrețesut de frînghii. Atîta timp cît ancorele rezistă, te poți tirolia (uite că am inventat un cuvînt nou) peste abisul uitării spre lumea în care ai trăit altădată.
Mai devreme sau mai tîrziu însă timpul își face treaba, legăturile se rup și uitarea se așterne peste cele trecute.
Uneori îmi place să cotrobăiesc prin lucruri vechi, să răscolesc și să scutur praful din amintirile care au fost la un moment dat prezent și care sînt acum doar urme de pași pe o plajă între flux și reflux: uite că sînt, uite că nu-s.
Căci mai devreme sau mai tîrziu marea își face datoria, urmele se spală, iar apa inundă nisipul în care ți-ai înfipt cîndva piciorul.
Am acasă cîteva cutii în care am păstrat lucruri din diferite perioade ale vieții mele. Ultima data cînd am fost acasă am dat întîmplător peste colecția mea de surprize Turbo. Stătea cuminte aranjată pe buzunare în funcție de ediție. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi țin lucrurile în ordine.
Încep să le răsfoiesc și amintirile vin valuri peste mine. Îmi aduc aminte cum făceam schimburi de abțibilduri: una din ediția limitată pe 10 din alea noi. Îmi amintesc și de duelurile în care puteai cîștiga abțibilduri de la alții.
Citeşte tot articolulDe ce avem nevoie de basme
Avem nevoie de basme în viața noastră. Într-un secol 21 în care timpul zboară cu viteza internetului și a tehnologiei, omul modern încă mai are nevoie de povești cu zîne, Feți-Frumoși și zmei. Poate că o să vi se pară ciudată afirmația mea, poate că unii o să rîdă.
După părerea mea însă explicația e simplă: avem nevoie de basme în copilărie pentru că poveștile ne oferă modele și ne învață ce e bine și ce e rău; avem nevoie de basme și ca adulți pentru a fi mai buni și pentru a avea puterea de a visa.
Vă spun toate astea pentru că recent cei de la HHC (Home and Hope for Children) au deschis în Baia Mare un centru de zi pentru copiii care provin din familii monoparentale. Centrul respectiv este practic un loc unde părintele își poate aduce copilul atunci cînd lucrează.
Din păcate centrul nu e dotat cu o bibliotecă pentru copii, împreună însă putem schimba acest lucru. Dacă aveți acasă cărți cu povești de care nu mai aveți nevoie, le puteți dona centrului HHC, îndemnul vine din partea Alinei Rad care a venit cu această propunere pe blogul său.
Citeşte tot articolul