O vizită nocturnă în Pădurea Spînzuraților
Ți s-a întîmplat vreodată să cauți un lucru și acesta să-și găsească singur calea spre tine? Mie mi s-a întîmplat recent cu o carte care a dat pur și simplu buzna în viața mea. Să vă povestesc cum a fost.
E o noapte caldă de decembrie. Satul moțăie obosit sub păvaza unui cer plin de stele scînteietoare. Casele clipesc adormite cu geamuri gălbui înrămate de luminițe multicolore. ”Mîine anul se înnoiește” îmi șoptesc ele tainic în întuneric.
Lătră cîinii. O lună de un galben spălăcit își ascute săgețile de pămîntul amorțit. ”Așa-i că n-ai somn?” mă întreabă ea surîzînd. ”Ce bine ar pica acum o carte bună” îi răspund eu fără să mă gîndesc și intru în casă.
Sfîrșit de an. 2013 își trăiește ultimele ore.
Mă pomenesc în fața bibliotecii părinților mei deschizînd ușile dulapului. Trezită din somn, o carte micuță pendulează nerăbdătoare cu o mișcare de stînga-dreapta. Parcă ar vrea să mă salute. ”El e, el e” le șoptește ea celorlalte.
Read MoreMoș Vasile și accidentul aviatic
Piesă într-un act cu doi moldoveni și un avion
Personaje:
Doctorul: medic primar la dispensarul din sat, vecin cu Moș Vasile (va fi notat în continuare cu D)
Moș Vasile : un bătrînel în putere, vecin cu Doctorul (va fi notat în continuare cu V)
Scenă: dispensarul dintr-un sat din Moldova, Moș Vasile stă întins pe pat, iar Doctorul în picioare cu o fișă în mînă
D: Așăăă (oftează prelung). Ia să vedem ce avem aici: un picior rupt, o mînă scrîntită, contuzii la nivelul capului și a pieptului, julituri și belituri pe spate. Ce treabă e asta, Moș Vasile? Parcă te știam om serios!
V: Ei, ce treabă! (se foiește incomodat) Se mai întîmplă. Să fi văzut la război…
D: Lasă matale războiu (îl întrerupe și se așează lîngă el). Mai bine zi ce-ai pățit.
V: Ce-am pățit, ce-am pățit (ușor iritat). Am avut un accident aviatic! Asta am pățit!
D: Cuum? Ce accident? (tresare și se ridică din nou în picioare) De unde avioane la noi în sat? Cred că s-o pălit la cap și aiurește (încet, doar pentru sine)
V: Cum, cum? Cu fundu în drum. Dacă nu mă crezi, nici nu-ți spun nică, văd că ești și tu taman ca baba me’.
D: Ei, hai nu te supăra (împăciuitor se așează din nou). Hai spune cum a fost.
Read MoreDespre viață, alegeri și drumuri inițiatice
Suntem alegerile pe care le facem – e unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de când călătoresc prin lume. Desigur, e important locul în care te-ai născut, familia în care ai crescut, mediul în care trăiești și bagajul cu care te-a înzestrat Cel de Sus.
Toate acestea luate împreună te definesc într-o oarecare măsură, ceea ce contează însă la sfârșitul zilei sunt alegerile pe care le faci. Ești ceea ce alegi, pentru că de asta depinde drumul pe care îl urmezi în viață, asta definește omul care ajungi să fii.
După părerea mea există două feluri de oameni: cei care au țeluri, ambiții și fac alegi conștiente pentru a le atinge și cei care trăiesc la nimereală, așa cum îi duce valul. Mă recunosc în cea de-a doua categorie, pentru că așa eram și eu.
Trăiam la întâmplare, mă luam după alții și mă feream să iau decizii importante. A trebuit să ajung la 30 de ani și să fac o călătorie spirituală ca să încep să realizez ce vreau să fac cu viața mea. Știu, sună complicat, însă lucrurile sunt cât se poate de simple. Totul e legat de timp și felul în care alegi să-l gestionezi.
Suntem egali în fața timpului
Cel mai bogat om din lume și amărâtul care cerșește la colț de stradă au același număr de ore disponibile într-o zi. Ceea ce-i deosebește e felul în care fiecare din ei folosește această resursă inestimabilă.
Am întâlnit multe persoane care se plângeau că au ajuns să trăiască o viață care nu-i mulțumește: fie că e vorba de partea profesională, viața de familie sau dezvoltarea personală. Cum de am ajuns aici? mă întrebau ei nedumeriți și pe bună dreptate.
Atunci când suntem tineri ni se pare că avem tot timpul din lume, că într-o bună zi vom avea tot ce-am visat și că toate vor veni cumva de la sine, iar când lucrurile acestea nu se întâmplă suntem frustrați, înjurăm soarta și dăm vina pe cei din jur.
Read MoreCum a ajuns o albină să creadă în Dumnezeu
Era o zi obișnuită de vară: cu soare, flori și mirosuri îmbietoare. Albinuța se trezi cu noaptea în cap. Avea atîtea de făcut că nici ea nu știa cum să le isprăvească. Se apucă să facă curat în stup și după ce le rîndui pe toate ieși grăbită afară.
Auzise un zvon despre o poiană plină cu flori minunate și plecă în căutarea acesteia. Zbură o bucată de vreme, cînd, deodată, zări în depărtare un lan cu flori frumoase. Își imagina deja cum le culege dulceața și zbură spre ele nerăbdătoare.
Observă prea tîrziu zidul de sticlă din calea sa, îl lovi greu și căzu amețită într-o apă. ”Uite o albinuță, strigă un copil ce se bălăcea în piscină. A căzut în apă și se zbate să iasă”.
”Las-o în pace, și-a udat aripile, nu o să mai poate zbura niciodată” îi răspunse fratele mai mare. Dacă pui mîna pe ea, o să te muște!” Copilul însă nu-l ascultă și îi întinse degetul său mic și plăpînd, o așeză cu grijă la soare și începu să-i cînte:
Albinuţa a zburat să culeagă miere.
Pe-o floare s-a aşezat și nectaru-i cere.
De ghiceşti cum o chema, albinuţă dragă.
Cu tine mă vei lua albinuţă dragă.
Povestea pictorului fără mîini
Nu știu cum voi, dar eu mă consider un om norocos. Nu vreau să mă laud, dar simt nevoia să spun acest lucru de fiecare dată cînd am ocazia, pentru că aud din ce în ce mai mulți oameni care se plîng. Motivele invocate sînt cele mai variate.
Că nu au bani, că nu le place munca pe care o fac, că nu au noroc în dragoste, că trăiesc în România… și lista poate continua la nesfîrșit. Toți ne plîngem și fiecare din noi are impresia că problema lui e cea mai importantă, puțini însă fac ceva concret ca să schimbe situația în care se află.
După părerea mea lucrurile trebuie privite în perspectivă și cu cît ai o perspectivă mai largă, cu atît îți dai seama cît de norocos ești. De aceea pot să afirm fără teamă că sînt un om norocos și am mai multe argumente în acest sens.
Unul dintre ele este faptul că din cînd în cînd viața îmi oferă șansa să întîlnesc oameni minunați în calea mea, oameni simpli care cred în bine și care luptă pentru visele lor. Luna trecută am făcut cunoștință cu un astfel de om, despre el vreau să povestesc în acest articol.
Copilul fără mîini din Baia Mare
Se numește Gabriel Meseșan, este pictor și nu are mîini. Cel puțin nu în sensul clasic al cuvîntului, pentru că brațele sale sînt de fapt două cioturi de o șchioapă care se termină cu cîteva degete subțiri.
Vă întrebați probabil cum poate să picteze. Poate, vă răspund eu, dar să luăm lucrurile pe rînd. Sfîrșitul anilor 80, într-un orășel din nordul României se naște un băiat cu o malformație.
Medicii strîng din umeri și spun că nu au cu ce să-l ajute. Copilul crește și la șapte ani e acceptat cu mare greu la o școală ”normală” în pofida presiunilor de a fi direcționat spre o una specială.
Read MoreBasarabia și flacăra lui Dumitru Matcovschi
Ne amintim de poeți și scriitori doar la aniversări și la înmormîntări. Fuga noastră cea de toate zilele: aceasta este realitatea vremurilor în care trăim. Așa a fost în cazul lui Grigore Vieru, așa este și acum, la moartea lui Dumitru Matcovschi.
Literatura basarabeană a pierdut încă un reprezentant important. Poetul, scriitorul și dramaturgul Dumitru Matcovschi a plecat dintre noi pentru totdeauna. Flacăra sa s-a stins miercuri după ce inima sa a bătut timp de 73 ani pentru Basarabia.
L-am cunoscut în primul rînd ca simbol al eliberării naționale. Mai tîrziu i-am descoperit opera de care m-am îndrăgostit iremediabil. Cu această ocazie tristă mi-am amintit de un cîntecel pe care l-am compus pe versurile sale.
Se întîmpla prin clasa a 10 și e mare mirare că nu am uitat cu totul melodia. E un cîntecel simplu și naiv pe care am simțit nevoie să vi-l împărtășesc in memoria lui Dumitru Matcovschi. Sper să vă placă.
Read MoreHosted by
