Urăsc pechinezii!

Îmi plac cîinii, să nu înţelegeţi greşit. Consider că sînt animale foarte faine, loiale, iubitoare comparativ cu mîţele alea prefăcute şi egoiste care abia aşteaptă să pleci de acasă ca să se urce pe masă şi să se cace în pat.

Îmi plac cîinii, dar urăsc pechinezii. Pentru cei care nu ştiu, pechinezii nu au nici o legătură cu chinezii sau orice alt popor cu ochii înguşti. Pechinezul e o rasă de cîini mici, urîţi ca dracu’, zgomotoşi şi nesuferiţi.

Ori de cîte ori văd un pechinez îmi vine să-mi iau un elan de 2-3 metri ca şi Cristiano Ronaldo şi să marchez un eseu în stil de rugbist. Parcă văd javra descriind prin aer o boltă şi chiţăind subţire în timp ce zboară.

În curtea blocului meu sînt 3 astfel de exemplare. Cînd trec pe lîngă ei nu scot nici pîs. Mă urmăresc doar cu ochii lor mici şi răutăcioşi. Asta pentru că îs şi fricoşi. Dar e suficient să ajung la o distanţă sigură că se şi pun pe zbierat şi făcut scandal.

Au o gură spurcată care te trezeşte şi din morţi. Rabd eu, rabd. Dar găsesc momentul potrivit şi tot le fac felul. După care în blocul meu o să fie trei familii de ţigani îndoliate că le-au dispărut jigodiile.