Șefu, umblăm și noi un pic la salar?
A fost odată un om care lucra portar. Și cînd zic portar nu mă refer la fotbal, deși, probabil că ar fi fost mai bine așa. Pentru că jucătorii de fotbal au de obicei un stil de viață sănătos, sînt bine plătiți și au perspective de promovare.
Omul nostru era portar la o firmă privată și nu avea nici unul din atuurile vieții de fotbalist. E drept, avea gheretă, dar în afară de asta mai nimic, pentru că funcția lui principală era să deschidă și să închidă poarta de la intrare.
Puteți să vă imaginați ce viață palpitantă avea portarul nostru. 8 ore pe zi se plimba de ici-colo și din cînd în cînd apăsa un buton. Omul avea așadar o groază de timp liber pe care și-l ocupa făcînd integrame, citind știrile, dar mai ales fumînd.
Portarul nostru era un fumător înrăit, ce să mai – dohănea mai ceva ca un tractor. Deci putem tăia liniștiți de pe listă modul de viață sănătos. Nici la capitolul financiar sau șanse de promovare nu stătea mai bine, că deh, e criză: firmă mare, remunerație după buget, adică mică.
Totuși omul nostru nu se dădea bătut și de fiecare dată cînd avea ocazia, îl aborda pe superiorul său ierarhic: ”șefu, umblăm și noi un pic la salariul cela?” ”Lasă-mă în pace, îi răspundea șeful în grabă, nu vezi cîte am pe cap?!”
Îi cere azi, îi cere mîini să îi mărească plata, însă îl roagă înzadar, șeful nu vrea și gata (asta era în versuri în caz că nu v-ați prins, fix de la marele nostru poet). Imaginați-vă așadar o dimineață obișnuită în care șeful s-a trezit cu piciorul stîng.
Poate că s-a certat cu soția, poate că s-a enervat în trafic, nu avem de unde ști. Cert este că a ajuns la muncă nervos. Și cînd colo, cine-i apare în cale? Taman portarul nostru cu aceeași întrebare pe care i-a adresat-o zi de zi, luni la rînd.
”Șefu, umblăm și noi un pic la salar?” a întrebat curtenitor portarul nostru. ”Sigur”, i-a răspuns acesta oprindu-se pentru o clipă. ”Da?” l-a întreabat plin de speranțe angajatul. ”Umblăm, cum să nu?” a revenit șeful cu o sclipire răutăcioasă.
”Începînd de luna viitoare ai cu 200 de lei mai puțin”. După care a plecat mai departe, lăsîndu-l pe sărmanul om cu gura căscată.
sursă foto
:)) Ceva obisnuti la noi in tara…Nu m-ar mira sa fie tot mai des asa.
Mda… Cam așa stau lucrurile la noi: ai descris perfect angajatul român: lucru – cât de puțin, viciile – nu le lăsăm, oricât de mic ar fi salariul, și, în loc să se concentreze să-și facă treaba cât mai bine, el vrea mai mult…
Important e să ne facem munca cu plăcere, și să ne gândim că, prin ceea ce facem, ajutăm. Chiar și un simplu portar e important. Dacă n-ar fi el, cine ar mai deschide ușile?
Și sunt ferm convinsă că dacă ne facem munca așa cum trebuie, cu drag și cu pasiune, și răsplata va fi pe măsură. 🙂
Aveau batranii o vorba „Nemultumitului i se ia darul”…vad ca s-a aplicat perfect aici
Valentin, fix la proverbul acesta mă gîndeam și eu. Cînd eram mic, îl auzeam destul de des de la bunica mea 🙂
Iasmina, frumoase cuvinte. Povestea asta e cu rîsu-plînsu.
Pe de-o parte mi-i milă de om, pe de altă parte, trebuia să se gîndească și el că nu e tocmai indicat să îți stresezi șeful cu aceeași problemă zi de zi 🙂
nasol, chiar nasol, dar in Romania chiar gasim frecvent asa ceva…