Muzica pe care dansează Dumnezeu
Vă povesteam în unul din articolele trecute despre Novecento – unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii ani: un film cu poveste, cu personaje vii şi inedite, un film care îţi rămîne pe retină mult timp după ce l-ai privit.
Filmul e bazat pe cartea lui Alessandro Barrico aşa că am mers neîntîrziat la bibliotecă şi am citit-o. Novecento este un micro roman, un monolog cu indicaţii scenice, conceput să fie jucat pe scenă. Recomand cartea cu toată inima, mai ales iubitorilor de teatru.
Puteţi găsi în acest articol şi în cel următor cîteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit.
În ochii oamenilor se vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au văzut. Așa spunea: ceea ce vor vedea. (pag. 10-11)
[…] am început să cânt. El a stat acolo privindu-mă fix fără să clipească. A așteptat să termin fără să scoată o vorbă. Apoi m-a întrebat: ”Ce era?” ”Nu știu.” Ochii i s-au luminat. ”Când nu știi ce este, înseamnă că e jazz”. (pag. 11-12)
Cântam fiindcă Oceanul e mare, înfricoșător, cântam pentru ca oamenii să nu simtă cum trece timpul, și să uite unde se aflau și cine erau. Cântam pentru a-i face să danseze, fiindcă atunci când dansezi nu poți muri, și te simți asemenea lui Dumnezeu. Și cântam ragtime, fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu când nu-l vede nimeni. (pag. 12)
Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, și pe cineva căruia să i-o spui. El avea o… poveste interesantă. El era povestea sa interesantă. Nebunească, la drept vorbind, dar frumoasă… (pag. 17)
Lumea, de fapt, nu a văzut-o niciodată. Dar de douăzeci și șapte de ani lumea se perinda pe vaporul acela: și de douăzeci și șapte de ani el, pe vaporul acela, o spiona. Și îi fura sufletul. (pag. 39)
Avea în vedere un duel. Se obișnuia pe atunci. Se înfruntau prin executarea unor bucăți de bravură și la urmă unul din ei câștiga. De-ale muzicienilor. Fără sânge, dar destulă ură, ură adevărată, pe dedesubt. Note și alcool. (pag. 44)
”E cel mai idiot lucru pe care l-am făcut vreodată în viața mea”, a spus […] Apoi s-a închis în cabină și a așteptat ca pământul să devină lumini îndepărtate, și amintire, și speranță. (pag. 45)
sursă foto