Ilinca, bunica și povestea lingurii de lemn
Fiecare familie are poveștile și întâmplările sale. Fiecare familie are un bagaj de amintiri care sunt povestite cu precădere de sărbători sau când se adună la masă cu vreo ocazie specială. Singurul mod de a învinge timpul este să nu uiți și să transmiți aceste povești mai departe.
Așa că seniorii din familie își tot spun poveștile, deși toată lumea le cunoaște pe dinafară. Una din poveștile amuzante din familia mea este povestea lingurii de lemn pe care am auzit-o de nenumărate ori de la bunica. Bunica mea a fost unul din cei mai respectați oameni din sat.
Oamenii o apreciau pentru că era profesionistă și pentru că avea un fel anume de a se impune prin ceea ce face. Puțini îndrăzneau să-i iasă din cuvânt. Printre cei puțini ne număram noi, nepoții săi, pe care-i răsfăța ori de câte ori avea ocazia și le permitea prea multe lucruri.
„Când erau mici, fiecare dintre nepoți m-a pălit cu lingura de lemn în frunte. Exact aici, între ochi, spunea bunica. Poate că îmi plăcea mie prea tare să-i țin în brațe, sau poate că le plăceau lor prea mult lingurile”.
„Eh, pe acele vremuri nu existau tare multe jucării, copiii se jucau cu ce aveau, chiar și cu linguri de lemn, spunea bunica. Când erau mici, fiecare dintre nepoți m-a pălit cu lingura de lemn în frunte. Exact aici, între ochi. Nu știu cum s-a întâmplat”.
„Poate că îmi plăcea mie prea tare să-i țin în brațe, sau poate că lor le plăceau prea mult lingurile. Cine știe?! Unii m-au pălit ușurel, alții m-au altoit mai tare, de am văzut stele verzi. Cred că am avut chiar și o vânătaie. Lumea se uita, se mira, dar nu îndrăznea nimeni să o ia la întrebări pe tovarășa directoare”.
După ce-a murit bunica, povestea lingurii de lemn fost preluată de mama mea care a început s-o repete din ce în ce mai des după ce a devenit la rândul său bunică. Săptămâna trecută, mama a fost în vizită și a ținut să ne-o reamintească.
După ce-a murit bunica, povestea lingurii de lemn fost preluată de mama mea care a început s-o repete din ce în ce mai des după ce a devenit la rândul său bunică. Apoi am observat că-i tot dădea târcoale Ilincuței cu o lingură de lemn, făcând aluzie la faptul că tradițiile trebuie respectate.
Apoi am observat că-i tot dădea târcoale Ilincuței cu o lingură de lemn, făcând aluzie la faptul că tradițiile trebuie respectate și că ar fi păcat ca obiceiurile să nu fie preluate de tânăra generație. Spre surprinderea sa, Ilinca nu era atrasă deloc de lingura de lemn.
Zilele treceau, iar fruntea mamei era la fel de nevătămată ca atunci când a venit. În ultima zi înainte de plecare, mama a deschis dulapul din bucătărie să pună niște vase la uscat. Pe raftul de sus, un bol de lemn de-al Ilincăi s-a mișcat puțin, s-a dezechilibrat și s-a răsturnat.
După care a căzut și a lovit-o pe mama fix în frunte (după cum era de așteptat). Mama a icnit de durere și a răsuflat ușurată, după care a plecat acasă cu inima împăcată. Jumătate de profeție s-a împlinit. Să mai crească un pic Ilinca și poate că va împlini și cealaltă jumătate.
P.S.
Mi-am adus aminte de această întâmplare astăzi. Deloc întâmplător, pentru că bunica a plecat dintre noi în ziua de 8 martie. Deși ea nu mai este aici, poveștile și povețele sale îmi sunt mereu în inimă și în minte. Oamenii trăiesc atâta timp cât există în memoria celorlalți, singurul mod de a învinge timpul este să nu uiți.