Românii, ţiganii şi online banking-ul

„Dă-mi şi la mine, domnişorule” mi se adresează un ţigănuş care cerşeşte la intrarea în oficiul poştal. Îmi deschide curtenitor uşa şi trânteşte o înjurătură când vede că nu-i dau nimic.

E sfârşit de lună, ora 4 după masă şi încăperea poştei este plină ochi. Condiţiile perfecte pentru a pune în aplicare micul meu experiment. Trei coloane vii stau perpendicular faţă de cele trei case din încăpere. Mă postez în capătul primei cozi, în spatele unui tânăr cu scurtă de camuflaj.

„Vezi că eşti după mine” îmi strigă o bătrânică aşezată pe o bancă în celălalt capăt al sălii. O privire de scaner mă măsoară din cap până în picioare, e genul de băbuţă care le ştie pe toate şi are la activ o experienţă de câţiva ani cu securitatea. Cu genul acesta de oameni nu e indicat să te pui rău. Îi dau aprobator din cap în semn de acord.

Statul la coadă în România nu a evoluat prea mult de la căderea comunismului. Încă avem instinctul ală de turmă care ne face să ne înghesuim, să ne călcăm în picioare, să ne suflăm în ceafă. Parcă nici produsul cumpărat , nici factura achitată, nici alocaţia sau pensia primită nu mai au acelaşi farmec dacă nu stai la coadă.

„E bună, nu ?!” îmi face cu ochiul camuflajul din faţa mea arătând spre o domnişoară din coada de alături. Un ringtone cu o manea „celebră” întrerupe zumzetul din încăpere, domnişoara scoate la vedere un telefon de ultimă generaţie şi răspunde vădit iritată. „Bună rău” completează camuflajul trăgând aer printre dinţi „da una din asta te uscă de bani”.

Uşa oficiului se deschide larg ca să facă loc ţigănuşului care cerşea mai devreme la intrare, însoţit de data asta de mama eroină care l-a adus pe lume. Piranda îşi face pârtie prin mulţime, iar în jurul ei mişună într-o mişcare browniană câţiva puradei.

Un corp celest cu patru sateliţi format aproximativ din următoarele elemente: ghiuluri (2 cercei, 5 brăţări, 8 inele, 2 lanţuri), o broboadă, 4-5 fuste, mult tupeu, câţiva puradei sateliţi naturali şi încă unul pe drum.

Lumea-şi pune automat mâna la buzunar, poşetă, borsetă ca să se asigure că totul e intact. Îmi deschid demonstrativ portofelul lăsând să se întrevadă două bancnote de 100 de ron. Îmi dau jos rucsacul şi plasez cele două bancnote în plicul facturii ce trebuie achitată. Arunc nepăsător plicul în buzunarul exterior de la spatele rucsacului şi îl „uit” pe jumătate deschis.

Ocazia creează hoţul, ce se întâmplă însă atunci când hoţul a apărut înaintea ocaziei?! Ţiganca ajunge în câteva secunde în spatele meu, stând „civilizat” la coadă ca toată lumea. Înaintez cu greu, oamenii intră împovăraţi de griji şi ies cu umerii lăsaţi. Buzunarul deschis al rucsacului şi plicul prin care se întrevăd bancnotele cu Ion Luca Caragiale acţionează ca sângele pentru un vampir.

„Ce penalităţi doamnă, ce penalităţi?!” exclamă nedumerită o doamnă achitând taxa de curent. „Trăsni-i-ar să-i trăsnească şi mânca-i-ar corhazu de hoţi.” Ultimul cuvânt pare să declanşeze o reacţie spontană în spatele meu: inima pompează, muşchii se-ncordează, mâna tremură pentru o secundă şi totul apare la iveală.

„Hoţii!” strigă doamna de la casă. „Tâlharii!” ţipă în gura mare bunicuţa securistă care ajunge în câteva secunde lângă mine. „Robalăii, teşcarii, escrocii” preia lumea din jurul meu arătând cu degetul în spatele meu. Mă prefac nedumerit şi la insistenţele celor din jur constat dispariţia misterioasă a plicului din buzunar. „Hauăleu, nu daţi, că n-am furat” se jură ţiganca pe toţi sfinţii.

„Să chiorăsc, domnişorucule, dacă am luat” . „Vampirii – ăştia sug sângele poporului” ţipă nervos un bărbat din rândul trei. „Da n-or mai suge ei şi altceva” scapă pe sub mustăţi altul de lângă el.

„Poliţia, să vină poliţia” exclamă într-un cor toată lumea. Paradoxal, exact în acel moment apar pe trotuar doi poliţişti în patrulă care, auzind strigătele, întră în oficiul poştal.

„Domnu poliţist, vă spui eu, că am văzut tăt” sare bucuroasă bunicuţa-securist. „Fecioru aiesta o zânit să plătească factura şi ave banii în buzunarul de la rucsac, că nu şî-i pute ţine şi el în jeburi ca tătă lumea. No…da hoaţa l-o fo pândită şi i-o luat, domnu poliţist.”

„Şefuleţule! Scapă-mă că mă omoară, ţipă ca din gură de şarpe ţiganca. Săriţi că mă discriminează!!!” Reprezentanta minorităţii etnice dă să scape din cercul de oameni care o înghesuie. „Vă rog frumos să vă liniştiţi, mergem cu toţii la secţie” încearcă să-şi facă auzite vocile cele două organe de menţinere a ordinii.

Mă furişez încet spre ieşire, iar odată ajuns afară izbucnesc în hohote de râs. Mă ţin de burtă şi încerc să-mi şterg lacrimile, căci nu departe de mine, cei patru puradei o încasează de la tatăl lor.

„Ăştia nu-s bani adivăraţi, proştilor, îs di hârtie. Ho, că mai bine nu vă făceam”. Mă îndrept încet spre casă având febră musculară la abdomen. Un lucru însă mi-e absolut clar, de mâine îmi activez serviciul de online banking.