Ulciorul cu pătărănii

Un chef studențesc de basarabeni terminat cu capul între gratii

Toamna aceasta am trecut în acea parte a vieții în care numărul de ani trăiți în România i-a depășit pe cei locuiți în Moldova. Acum 19 ani, cam în această perioadă, am trecut Prutul și apoi Carpații, hotărât nevoie-mare să fac carte. Și, înainte să devin prea nostalgic, hai să vă povestesc o pățanie de pomină din perioada studenției, care a intrat în analele istoriei drept una din acele isprăvi pe care le povestești după 2-3 beri și care se lasă cu hăhăială din partea ascultătorilor. Așadar, luați aminte.

Conform surselor istorice, isprava a avut loc prin luna octombrie, perioadă în care dau buzna prin facultăți studenții dornici de învățătură. Cam așa a ajuns la studii și generația noastră de studenți basarabeni. Doar că, pe lângă dorința de carte, mai căram după noi și 2-3 genți burdușite cu de toate.

Și-apoi care student pleacă de acasă fără 1-2 sticle de vin!? Iar, unde se adună moldovenii lângă un pahar de vin, acolo pământul geme. Căci, la o petrecere moldovenească, băutura e temelie și jocul e bucurie, restul este fudulie.

Pe scurt, la câteva zile după ce s-au terminat formalitățile de cazare, s-a dat sfoară în țară că urmează să aibă loc o petrecere în cămin. Nu știu cum se fac acum petrecerile, dar pe atunci treburile erau simple. Scoteam dintr-o cameră toată mobila, făceam rost de o boxă și gata cheful. De mâncare și băutură nu prea ne băteam capul căci fiecare aducea ce avea.

De avut, vin aveam cu toții, și asta era cel mai important. Căci, la o petrecere moldovenească, băutura e temelie și jocul e bucurie, restul e fudulie. Din câte îmi aduc aminte, paleta vinicolă  cuprindea toate culorile curcubeului, de la alb până la negru, și toate tăriile – de la vin ușor și dulcișor până la vin termoiadernâi (a se citi termonuclear) numit așa pentru că provoca niște explozii interioare și niște senzații mai ceva ca rachetele lui Elon Musk.

Și au început să vină care mai de care, și au început să chiuie fetele și să tropăie flăcăii însetați de chefuit, cum se întâmplă la prima petrecere din an, de veneau vecinii de 2 etaje mai jos să se plângă de zgomot, iar, când vedeau ce frenezie era acolo, nu mai plecau și se înfrățeau cu noi în nebunia aceea tinerească care mirosea a pârjoale moldovenești și a tineri care gustă pentru prima dată cu adevărat libertatea.

Și veneau vecinii de 2 etaje mai jos să se plângă de zgomot și nu mai plecau. Și se înfrățeau cu noi în nebunia aceea tinerească care mirosea a pârjoale moldovenești și a tineri care gustă pentru prima dată cu adevărat libertatea.

Și acum că v-am explicat contextul, să trecem la întâmplarea propriu-zisă la care nu am fost martor și despre care am auzit din diverse surse mai mult sau mai puțin credibile. Nu vom menționa numele personajului principal pentru a-i proteja identitatea, dar acesta se numea Ion. Așadar, la o anumită oră a dimineții, sus-numitul a decis că nu mai poate face față distracției și a decis să se îndrepte spre camera proprie, loc în care a și ajuns cu bine spre propria sa mirare.

Abia intrat pe ușă, Ion a simțit una din acele explozii interioare despre care vă povesteam mai sus. Deși era beat-turtă, Ion a calculat într-o zecime de secundă care erau șansele să ajungă la baie în timp util. Fiind student la management, a realizat că acestea sunt de 18.5% (care era și gradul de alcool al vinului pe care-l băuse). Proprietarul vinului îl asigurase că vinul e 100% natural și că nu a pus în el pic de anhidridă. Senzațiile lui Ion în zona stomacului spuneau, însă, cu totul altceva.

Slăbit și panicat, Ion a făcut câțiva pași șovăitori până la geam, l-a deschis, a scos capul afară și a dat curs nevoii care pusese stăpânire pe el. Camera lui Ion era la parter și asta era bine, pentru că nu era nimeni sub geam. Camera lui Ion avea gratii la geam, suficient de mari cât să-ți încapă capul printre ele, dar insuficient de mari cât să-l și poți scoate de acolo, și asta nu era bine deloc.

După ce s-a răcorit, Ion a dat să-și scoată capul dintre barele de metal ca să-l introducă înapoi în cameră unde îi era restul corpului. Și a realizat că nu putea. După minute în șir în care s-a muncit să scape din strânsoare, Ion a adormit resemnat, sprijinit de geam, cu gura uscată.

Deși nu avea urechi mari, gratiile pur și simplu nu-i permiteau acest lucru. După minute în șir în care s-a muncit și s-a răsucit să scape din strânsoare, și după alte câteva în care a încercat să strige după ajutor, Ion a adormit resemnat, sprijinit de geam, cu gura uscată, cu stomacul strâns ghem și cu mintea plutind undeva prin alte dimensiuni.

Nu se știe sigur cine l-a observat primul și când s-a întâmplat acest lucru. Unii spun că au fost colegii de cameră când s-au întors de la petrecere. Alte surse spun că au fost femeile de serviciu care veneau dimineața la muncă și care s-au mirat foarte tare când au văzut un cap și 2 brațe însoțite de un sforăit prelung la unul din geamurile de la parter.

„Tre’ să-l chemăm pi Nicu”. Aceasta a fost soluția unanimă la care au ajuns colegii de cameră. Nicu era cel mai forțos moldovean din comunitate. Dacă se lua cineva de tine, mergeai la Nicu. Dacă aveai o problemă pe care nu știai cum s-o rezolvi, mergeai la Nicu. Dacă rămânea cineva prins cu capul între gratii beat-criță… v-ați prins, mergeai la Nicu-boevicu. Numele real al lui Nicu era altul, dar nu-mi permit să vi-l divulg (cum am făcut-o în cazul lui Ion), pentru că mă cam tem, vă spun sincer.

Nu știm sigur nici cum a decurs dialogul dintre Nicu-boevicu și cei care au îndrăznit într-un târziu să-l trezească, dar ne putem imagina.

– Uăi, Nicu. Este o problemă…

– Normal că este, altfel nu mă sculați din somn la 6 dimineața. Care-i problema?

– Un băiet din camera de la parter și-o băgat capul între gratii…

– Așă, și…

– … și nu-l mai poate scoate. Hai, te rugăm, să rezolvăm întrebarea până nu vine administratoarea.

– Su**, ble***. Ghini că vă bagați capul în tăte borțile. Ș-apu mă chemați pe mine să vă scot.

Ajuns la fața locului, Nici-boevicu a examinat scurt gratiile, după care le-a mângâiat puțin și anume în locurile esențiale. S-a auzit un scrâșnet, după care capul lui Ion s-a reîntregit cu corpul așa cum așteaptă de 100 de ani Basarabia să se reîntregească cu țara mumă. După 2 zile și 2 nopți de agonie, Ion s-a jurat pe ce avea mai sfânt că nu mai pune gura pe băutură și că nu-și mai bagă capul printre gratii cât a fi și a trăi.

Prima promisiune și-a ținut-o până la următoarea petrecere de basarabeni, cea de-a doua, însă, cred că o respectă și în ziua de astăzi. Dacă treceți cumva pe la căminele studențești de pe strada Victoriei din Baia Mare, s-ar putea să mai găsiți niște gratii lărgite vizibil la unul din geamurile de la parter.

Sursă foto

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button