Poveste de dragoste fără final

Undeva acolo, peste mări și țări, se află insula mea, îi spuse ea într-o dimineață caldă de mai. E o insulă misterioasă și nimeni nu știe unde se află în afară de mine. E plină de păduri și animale ciudate. Are o plajă cu nisip fin și moale şi o căsuță mică din lemn.

E căsuța în care voi trăi cu cel care mi-e sortit. Cît e ziua de lungă ne vom plimba, vom înota în mare și vom mînca fructe dulci și zemoase. Iar cînd fulgerele și tunetele vor despica noaptea în două, el mă va săruta pe pleoape și-mi va acoperi urechile cu șoapte fierbinți.

Acolo sus, undeva departe, se află steaua mea, îi răspunse el în cele din urmă. Ea mă va învăța să modelez norii, să înțeleg cerul, iar oamenii nu vor mai trebui să se teamă niciodată de furia naturii. Așa îi spuse el în acea dimineață de primăvară, dar ea nu-l mai auzi.

Se îmbarcă pe o corabie mare și plecă fără să privească înapoi. Au trecut anii și ea și-a găsit în cele din urmă insula. Era exact așa cum și-o imaginase. Soarele și vremea bună i-au fost întotdeauna alături. Așa că a trăit fericită fără să-și aducă vreodată aminte de băiatul care visa la steaua sa…

… și nu a aflat niciodată că soarele care i-a zîmbit dulce din ceruri, ploaia care a stropit-o pe obraji și vîntul care i-a suflat în pînze în toți acei ani de căutare, erau de fapt gîndurile acelui băiat care nu a uitat-o niciodată și care a învățat în cele din urmă să modeleze norii.

sursă foto