Basarabia: dor de țară, floare amară

Noaptea trecută m-a trezit un sunet ciudat, ca un suspin abia perceptibil. Mă ridic din pat, deschid geamul. Luna agățată între cer și pământ mă privește cu ochi galben aurii în liniștea presărată de noapte peste orașul adormit. Deschid ușa, vecinii dorm liniștiți în paturile lor, doar la mine în casă se aude un oftat înăbușit.

„E Basarabia, suspină Basarabia…” se aude de undeva o voce. Tresar surprins. Unde s-a mai auzit una ca asta – să suspine o țară? Aprind toate luminile din casă, cotrobăiesc peste tot. Nu e nimeni. Doar eu, noaptea și acest oftat prelung care îmi umple făptura.

Mă aplec şi zăresc într-un colţ un ghiveci cu pământ. Clipesc nedumerit încercând să-mi amintesc de unde a apărut. Am plantat acolo o floare din Basarabia în pământ luat de acasă. Dar am neglijat-o și am lăsat-o în conul întunecat al uitării.

Îmi apropii urechea de ghiveci. Scâncetul se transformă într-un bocet tânguitor din ce în ce mai puternic. Mi-am închis Patria într-un ghiveci, mă gândesc eu necăjit, și am uitat să am grijă de ea. Unde s-a mai văzut așa ceva – să-ți închizi Patria într-un ghiveci de flori?

Poate ar trebui să-l ud? îmi vine în minte în timp ce scutur ușor țărâna uscată și crăpată. Pun ghiveciul sub robinet și las să curgă puțină apă. Plânsul se transformă într-un vuiet vâjâit ce inundă tot apartamentul. Pun din nou ghiveciul pe masă. Acesta începe să vibreze, masa tremură din toate încheieturile.

Îmi bat la ușa vecinii: „Ce e cu zgomotul acesta? Lasă-ne să dormim”. „Plânge Basarabia, nu auziți?!” le răspund eu fără să mă gândesc. „Chemăm poliția… sau ambulanța?” stau la dubii vecinii. Iau ghiveciul în brațe, sunetul se mai domolește, dar tremurul continuă. Lutul hohotește ca un copil speriat care nu a avut niciodată parte de alinare.

Se aude o sirenă, încă una. Prima sosește mașina ambulanței, apoi poliția. Girofarurile lor inundă cu lumini multicolore liniștea dintre două blocuri și trezesc din bârlog întunericul. „Ia să vedem, ce vă doare?” mă întrebă blajin medicul. „Inima, răspund, pentru țara mea…” „Ați mai avut probleme de acest gen?” Dau din cap afirmativ. „Încă de când am plecat din Moldova…”

Mă ascultă atent cu stetoscopul numărând bătăile. Îmi întinde o pastilă. O înghit fără apă și simt că mă moleșesc. Vuietul de pe masă se întețește. Încep să zângănească paharele, să tremure ideile. „Vă recomand odihnă deplină” zice medicul.” „E greu să fii liniștit când ai probleme cu… țara” îi răspund eu.

„Poliția municipală, se prezintă agentul. Care este problema?” zice el aproape strigând pentru a acoperi vuietul. „Dormeam liniștit. Visam că sunt acasă. M-am trezit și m-a apucat un dor de țară…” îi răspund eu din nou fără să mă gândesc.

„Nu mă interesează dorul dumneavoastră” mi-o taie polițistul. „Oamenii nu pot să doarmă din cauza zgomotului. Faceți-l cumva să înceteze” continuă el arătând spre masă. „Aș vrea, dar nu pot” îi răspund eu. „E peste puterile mele”. „Biiine! Deci nu vreți să colaborați. Facem proces verbal. Actele dumneavoastră!”

Îi întind buletinul moldovenesc. „Sunteți cetățean străin?! Hm… Republica Moldova. Aveți dreptul să vă aflați în România? Care e scopul șederii dumneavoastră?” mă întrebă polițistul. „România este țara mea. Nu ai nevoie de permisiunea nimănui să te afli la tine în țară…” îi răspund eu din nou fără să cântăresc prea mult.

„Va trebui să veniți cu noi la secție. Luați și… ăăă…” spune el arătând spre masă. Mă îmbrac, iau ghiveciul în brațe și cobor scările cu vuietul după mine. Vecinii răsuflă ușurați, bucuroși că în curând vor putea să se întoarcă la somn. În fața blocului câteva zeci de ochi mă privesc de după perdele.

Simt că mi se împleticesc picioarele. Mâinile încep să-mi transpire, lutul îmi lunecă din mâini ca un pește. Încerc să-l prind din zbor, dar nu reuşesc. Vasul întâlnește cu un sunet spart bordura, țărâna se împrăștie toată pe iarba de lângă trotuar.

Liniște mormântală. Închid ochii încercând să-mi dau seama cum a fost posibil așa ceva. Mi-am spart Patria în țăndări. Pleacă ambulanța, pleacă și poliția. Se închid geamuri, se trag obloane. În cele din urmă plec și eu cu lacrimi în ochi.

A doua zi dis-de-dimineață, odată cu primele raze ale soarelui, în fața blocului lângă trotuar a încolțit un fir de trandafir…

Sursă foto