Nesimțirea din trafic – acum și pe trotuar

Nesimțirea din trafic este acum disponibilă și pe trotuar și pe pista de biciclete. Oferită într-un ambalaj nou, la superofertă de 1+1 gratis – nu ai cum să-i reziști. Asta reiese din textul și poza primită de la o cititoare a blogului, materiale pe care le public integral și cu mare plăcere în cele ce urmează.

Imaginea de mai sus – chiar dacă e grăitoare și fără alte explicații – i-a pricinuit fotografului amator mare bătaie de cap, și mult n-a lipsit să se lase și cu alte bătăi. După cum se observă, e vorba nu de una ci de două mașini parcate pe pista pentru bicicliști, într-un loc aflat la nici cincizeci de metri de o parcare special amenajată.

Ce-i drept, locația se conformează perfect conceptului de „mașină la scară”. De înțeles, poate, în cazuri speciale, cum e transportarea unui obiect foarte greu sau dificultăți de deplasare precum cele întâlnite la persoane bolnave sau în vârstă.

Însă, după cum s-a dovedit la scurt timp după surprinderea acestui instantaneu, nici una dintre situațiile de mai sus nu se aplica în cazul de față. Proprietara mașinii, o doamnă cochetă pe la vreo 45-50 de ani, a coborât val-vârtej din mașina din spate – pe care nu apucasem încă să o fotografiez, și m-a luat la rost în privința fotografiei. M-am dumirit repede de ce era atât de furioasa – ambele mașini erau ale ei!

Prima ei „rugăminte” politicoasă a fost să șterg fotografia, că n-aveam nici un drept să o fac. Îmi stătea pe limbă s-o întreb ea ce drept are să parcheze mașinile pe pista de biciclete, dar n-am apucat să spun mai nimic sub torentul intimidant ce s-a revărsat din gura ei.

Am încercat să îi explic cât de cât civilizat unde a greșit. Am pornit de la premisa că o doamnă respectabilă, de etnie maghiară (deci lipsită chiar și de scuza „suntem români și atâta știm!”), va pricepe de bună voie și o va lăsa mai moale cu atitudinea agresivă. M-am înșelat. Argumentele ei – in măsura în care se pot numi argumente – au fost după cum urmează:

1. Ea are 2 mașini și nu poate să le parcheze pe amândouă în parcarea aflată la doar 50 de metri distanță.

2. Dacă alte mașini sunt parcate pe trotuar (în colțul din stânga al fotografiei, după cum se poate observa), ale ei de ce să nu fie tot acolo?

3. Cine sunt eu să fac legea în orașul acesta?

4. Liniile alea (termen prin care se referea probabil la pista de bicicliști) sunt acolo „doar de vreo două săptămâni”, deci ce treabă are ea să se adapteze la ele acum?

5. Dacă până nu demult nu existau deloc piste pentru bicicliști, dar bicicliștii circulau oricum prin oraș, de ce li s-a urcat acum la cap democrația și au și pretenția nesimțită de a folosi pistele noi trasate?

Mărturisesc sincer că logica argumentelor – sau lipsa ei – m-a lăsat aproape mută. Am îndrăznit doar să-i ofer definițiile conceptelor de „parcare” si ”pistă pentru biciclete”, dar nu a părut prea interesată.

Nici când i-am explicat că nu fac eu legea, dar nici nu pot să privesc nepăsătoare cum unii o încalcă flagrant, nu s-a sinchisit să mă asculte. În fond, când un om știe că nu are dreptate, cea mai bună strategie e să se prefacă abitir că nu-și dă seama.

Toată tevatura s-a încheiat când au apărut și soțul și fiul doamnei. Loganul bordo pe care nu am mai apucat să-l fotografiez a binevoit să iasă pe carosabil, în vreme ce mașina Daewoo din imagine – cu fiul doamnei la volan – a rulat în spatele meu pe trotuar până la prima parcare. Iar eu am rămas să ridic din umeri și să sper că, odată făcute publice astfel de episoade, ele vor deveni din ce în ce mai rare.