Cum mi-am văzut moartea cu ochii…

La cei 33 de ani pe care-i am, mi s-a întîmplat de 2 ori să-mi văd moartea cu ochii. Prima întîmplare a avut loc în adolescență, cînd era să mă înec, iar a doua acum 5 ani, cînd am zburat peste bicicletă în timp ce coboram de pe munte.

Frica de apă

Întotdeauna mi-a fost frică de apă, mai ales cînd eram  copil – o frică din aceea irațională care te face să intri în panică și să-ți pierzi capul. Nu știam să înot, dar vroiam să merg la scăldat cu prietenii. Așa că am luat cu mine o cameră gonflabilă și am urcat pe ea.

Camera era veche și peticită și a cedat cînd mă așteptam mai puțin, lăsîndu-mă baltă la vreo 15 metri de mal. M-am scufundat și am ajuns la fund de unde m-am împins spre mal. Am tras aer, am înghițit apă, m-am scufundat din nou și tot așa.

Noroc că lacul nu era foarte adînc în acea zonă, că prietenii m-au observat la timp și mi-au sărit în ajutor. Toată treaba a durat cel mult 2 minute, pentru mine însă a fost o eternitate. Nu mi-a trecut viața prin fața ochilor și nici nu am văzut vreun tunel cu luminiță.

Eram prea ocupat să dau din mîini și din picioare. Țin minte însă un gînd ce-mi răsuna în cap la nesfîrșit: „Doamne, te rog nu mă lăsa să mor aici!” Cînd am ajuns acasă eram așa de speriat că nu le-am povestit părinților nimic.

Probabil că vor afla despre întîmplare din acest articol, lucru pentru care îmi cer iertare. Am scăpat de frica de apă pe la 22 de ani după vreo 6 luni de cursuri de înot. E un sentiment extraordinar să scapi de o frică așa de mare.

Zbor și coaste avariate

A doua întîmplare a avut loc în timp ce coboram pe bicicletă o pantă abruptă lîngă Baia Mare. Eram proaspăt proprietar de mountain bike și eram foarte entuziamat de faptul că puteam explora împrejurimile călare pe două roți.

Mersul pe biciletă în mijlocul naturii îți dă un sentiment de libertate și împlinire pe care e greu să-l găsești în altă parte. Probabil că bicicliștii știu despre ce vorbesc. În acea perioadă îmi testam limitele și nu știam încă ce pot și ce nu pot să fac.

Eram prima dată pe acel traseu. Coboram în viteză, iar la un moment dat în față mi-a apărut o trambulină. A fost o decizie de o secundă. Am sărit, dar nu am tras suficient de ghidon așa că am aterizat cu greutatea pe roata din față.

Am zburat peste bicicletă vreo 3 metri cu capul înainte la vale. Nu aveam cască. Mi-am ferit instinctiv capul și am reușit să aterizez pe umărul stîng. Aproape că mi-am pierdut cunoștința. Totuși am scăpat ieftin – trei coaste avariate și clavicula crăpată. De atunci port întotdeauna cască cînd merg cu bicicleta.

Sîmbătă un parașutist din Cluj-Napoca a murit în urma unui salt de la 3000 metri. Era instructor de zbor, avea 27 de ani și peste 400 de sărituri la activ. Se numea Vlad Lupaș. și era antreprenor de succes, fondator al lanțului de restaurante Salad Box. Nimic din toate astea nu au contat. A lăsat în urmă doi copii și soția însărcinată.

De ce vă spun toate acestea? Pentru că genul acesta de evenimente te fac să te oprești un pic din goană zilnică ca să te gîndești la lucrurile importante, te fac să apreciezi viața și să fii recunoscător pentru ceea ce ai. Azi e o zi ploioasă și posomorîtă în Cluj-Napoca, mie însă mi se pare o zi foarte frumoasă…

Voi v-ați văzut vreodată moartea cu ochii?

Sursă foto 1 2