Cum am ajuns în Baia Mare – povestea din spatele legendei (2)

Citeşte partea 1

M-am ascuns în podul unui vagon în gara din Chișinău împreună cu 30 de chinezi, 20 de indieni și 10 pakistanezi. Au trecut cîteva zile pînă ne-am dat seama că vagonul era scos demult din circulație. Așa că am ieşit şi ne-am ascuns în altul.

Între timp chinezii ajunseră la cifra de 35, indienii la 40, iar pakistanezii la 6: doi din ei s-au predat autorităților moldovene care nu vroiau nicidecum să-i aresteze, ceilalți doi au rămas blocați în gențile de rafie în care se camuflaseră și nu au mai putut ieși (de atunci am eu frică de gențile de rafie).

Am stat așa cîteva zile timp în care trenul s-a mișcat domol prin timp și spațiu. Într-o noapte mi-am luat inima în dinți și am coborît. Era o gara mică și zoioasă. Se vorbea într-o limbă pe care nu o mai auzisem niciodată. ”What country is this?” am întrebat eu un trecător. ”Nem beszél angolul!” mi-a răspuns acesta.

Finlanda, am dedus eu. Avînd în vedere cîte zile petrecusem ascuns pe tren şi sonoritatea limbii, numai Finlanda putea fi. De unde era să ştiu că mă aflam în Miercurea Ciuc? Am urcat într-un alt tren la nimereală şi m-am culcat, iar a doua zi dimineață m-a trezit un controlor blajin cu accent moroșan…

… care mi-a explicat prin semne că nu-mi înțelege graiul și că trebuie să vorbesc mai rar. De aceea m-a servit neîntîrziat cu un deț de pălincă, mi-a ascultat tăcut păsul după care m-a îndreptat spre universitate cu cuvintele ”mno bine dară, or ști ei ce să facă cu tine…”

Odată ajuns acolo am dat peste o secretară tare de treabă care mi-a oferit neîntîrziat o bursă de studii pe care am acceptat-o cu mare drag. A trecut timpul și 10 ani au zburat ca o clipă, timp în care am decis să rămîn pe aceste meleaguri.

Totuși, am adesea nopţi lungi în care mă frămînt în așternuturi şi oftez de dor, iar cînd adorm, visez la ziua în care mă voi întoarce acasă, îi voi îmbrăţişa pe cei dragi şi voi săruta pămîntul natal.

sursă foto