Cîteva dezamăgiri legate de teatrul din Cluj
Sîmbăta trecută am avut o mare dezamăgire legată de un teatru din Cluj. Înainte să vă povestesc despre ce e vorba vreau să lămurim niște lucruri, ca să evităm situația în care eu scriu una, iar voi înțelegeți alta.
Impresiile de mai jos vin din partea unui privitor neavizat. Nu am făcut actorie sau regie și nici nu am cunoștințe de teatrologie. Îmi place însă teatrul, merg acolo de fiecare dată cînd am ocazia și știu să apreciez o piesă bună.
Am scris de multe ori aici despre piesele care mi-au plăcut: fie că a fost vorba de teatrul din Baia Mare, cel din Cluj sau din alte orașe. Am lăudat cînd a fost cazul, am criticat cînd nu mi-a plăcut, căci asta înseamnă democrație.
Ca să înțelegeți și mai bine contextul: una din bucuriile mele legate de Cluj după ce m-am mutat aici a fost teatrul din acest oraș despre care aveam o părere foarte bună. Între timp am realizat că lucrurile nu sînt așa de simple.
Prima mare dezamăgire legată de teatru am suferit-o în Baia Mare, la un spectacol în care 3 sferturi din spectatori erau elevi de gimnaziu aduși cu forța de profesoara de literatură. Majoritatea nu avea nicio treabă cu teatrul.
Așa că jocul actorilor de pe scenă a fost asezonat cu zbierete, chicoteli, fluierături, ringtone-uri manelistice și foșnet de pungi din sală. Pe scurt, a fost oribil. Lecția învățată: nu trebuie să aduci pe nimeni cu forța la teatru.
În Cluj experiența mea cu ceilalți spectatori a fost foarte bună. Nu-mi amintesc vreun caz în care să fi fost deranjat de cei din public, am fost deranjat însă de ceea ce am văzut pe scenă. Prima deziluzie a fost la Teatrul Național „Lucian Blaga”.
În piesa „Livada de vișini” am asistat la o scenă de dragoste între doi tineri care se călăresc aproape goi după niște geamantane, iar la un moment dat alături de ei apare un al treilea care se dezbracă cu totul și umblă în puța goală pe scenă acoperit cu o mandolină la care zbîrnîie uneori.
Știu că sună amuzant, dar eu am fost foarte dezamăgit să văd așa ceva la Teatrul Național, deoarece pentru mine sala aceea era un spațiu care-mi provoca fascinație. Și chiar nu sînt genul care „se ofilește” la auzul unei înjurături sau la vederea unor scene deșucheate.
Pur și simplu nu mă așteptam să vă așa ceva într-o piesă de Cehov pe scena Teatrului Național din Cluj. Lecția pe care am învățat-o atunci: nu tot ce se joacă la Teatrul Național merită văzut.
Marea dezamăgire despre care pomeneam la începutul articolului s-a întîmplat la teatrul Reactor care îmi este destul de drag. Piesa la care am fost se numește „Genunchii noștri se ating”.
E un spectacol despre violență, viol și incest, o reprezentație în care actorii nu ies pe scenă, ci stau alături de tine în public și-ți povestesc cu lux de amănunte scene de pedofilie și tortură. Unii spectatori n-au rezistat și au ieșit din sală.
Vorbim aici de tineri obișnuiți cu filme horror care nu-s așa ușor de impresionat. Aș fi ieșit și eu, dar stăteam la mijlocul rîndului și trebuia să deranjez multă lume, inclusiv pe actorul de lîngă mine. L-am lăsat în schimb să-mi explice cum și-a tăiat el venele. A fost o piesă care nu se mai termina.
Ce a vrut să spună autorul? Că războiul e groaznic, că sîntem toți niște animale și că nu putem trăi fără violență? Nu știu. Știu însă că am fost scîrbit două zile după ce-am văzut-o. Sînt conștient că teatrul trebuie să țină pasul ca să fie atractiv.
Există însă o limită. O limită care nu-ți permite să iei orice ciudățenie, să-i pui eticheta de artă post-modernă și apoi să o vinzi oamenilor fără să-i previi ce urmează să vadă, iar celor cărora nu le-a plăcut să le spui că arta moderă e pentru cei tari de stomac.
Lecția învățată: informează-te bine înainte de a merge la teatru (despre actori, autor, regizor și text) și nu merge la (avan)premieră decît dacă ești absolut sigur de spectacolul pe care urmează să-l vezi.
O sa te obisnuiesti cu regizorii care scot actorii goi pe scena. Mie nu mi s-a parut vreodata un lucru care merita facut. Prin goliciune, in teatru, nu transmiti niciun mesaj, dar regizorii si actorii se dau in vant dupa a soca vizual, auditiv, texte grele, pe care nu doreste sa le accepte lumea.
Arta nu este pentru cei cu stomac puternic, arta este exact lucruri frumos de care ne bucuram.
Dar, te inteleg perfect. Sa stii ca in general, premierele sunt cel mai slab spectacol, cam a 4-a reprezentatie e cea potrivita.
ah si sfat: nu merge la piese peste 1,5 ore fara pauza, ca o sa amortesti pe scaun si o sa te simti prost ca te foiesti!
Pe mine ma incanta teatrul Reactor si urmaresc cu interes programul lor, in ideea de a gasi piese atractive la care as vrea sa merg.
Am citit descrierea pentru „genunchii nostri se ating”, care nu avea suficiente detalii legate de tematica piesei. Eram tentata sa merg, insa acum cu siguranta nu o sa merg. Pe mine ma ingrozesc si ma afecteaza puternic povestile despre care ai spus, chiar cred ca publicul trebuie avizat cu privire la limbajul si continutul visual/auditiv, la fel cum se face si la TV.
In legatura cu „goliciunea” de la teatru :), aveam 12 ani cand am vazut prima data piesa „zbor deasupra unui cuib de cuci” 😀 si sincer, imi amintesc doar partea in care un pacient alerga gol prin salonul spitalului.
Drept urmare, ma repet, cred ca e nevoie de informatia aceasta, pentru ca publicul sa poata face o alegere informata.
In apararea Reactorului, dar și a teatrului in general, spun doar că nu toate spectacolele își propun să fie comode și spectatorul nu este mereu în poziția de a fi menajat și încântat. Nu e vorba de „a tine pasul pentru a fi atractiv”, e ceva mai adânc decât atât.
Dar sunt de acord că trebuie să existe o informare mai bună din partea teatrului, o avertizare, si da, din punctul asta de vedere a fost atât un risc asumat cât și o lipsă de prevedere. Lucrul acesta se va remedia pe viitor.
Tot un risc din partea spectatorului este si mersul la avanpremiere, dupa cum bine ai observat. E un risc care implică o disponibilitate și o asumare a faptului că procesul la care asiști este încă activ – „work in progress”.
Dar poate ca e ok să ne asumăm riscuri și să ieșim din zona de confort, măcar din când în când, măcar cât să vedem ce senzație ne dă.. nu?
Monserule, tz-am fo zasa ca strica prea multa cultivare, da’tu betmen.