Atunci când soția îți pune coarne… pe iarnă

„Împăratul avea o grădină frumoasă, iar în fund – un măr”

(perlă de la BAC, autor anonim)

Mi-am adus aminte de această perlă când m-am apucat să scriu și mi-am dat seama că se potrivește cu articolul de azi. Nu de alta, dar fix așa e și în curtea părinților mei, doar că împăratul e tata, iar mărul este de fapt un pom de corn.

E acolo de când mă știu: rotat, țepos, nu foarte înalt, cu fructe care-ți fac gura pungă atunci când nu sunt coapte pe deplin, cu gust dulce-acrișor când sunt bune de cules. Nu m-am dat niciodată în vânt după coarne. Mai ales când mă ruga mama să le culeg pentru compot.

„Coarnele sunt antidotul prunelor, glumește mama. Dacă mergi prea des afară cu ușurica, mănânci un pumn de coarne și ai rezolvat problema”.

Luna trecută, când am fost acasă, cornul nostru era plin de roadă. Nu știu ce s-a înțeles mama cu Dumitrița, dar când am ajuns înapoi în Cluj, am descoperit în geantă câteva kilograme de coarne ce au fost răsturnate cu grijă într-o tavă mare și puse să se odihnească la soare pe balcon.

După ce s-au copt, au sărit în oală la fiert, iar mai apoi în borcane. Acum stau și așteaptă cu nerăbdare iarna ca să fie gustate. Până atunci tragem cu ochiul din când în când la ele, ele la noi și ne bucurăm. Uitați-vă și voi ce mândre sunt.