Am adoptat un Pokemon

Unii după ce se însoară se pun pe făcut copii. Noi am adoptat un Pokemon. Stăteam într-o seară liniștit la televizor (da, am televizor și uneori chiar mă uit la el – puteți să mă condamnați), am deschis telefonul și, cînd colo, văd că îmi umblă cineva prin casă.

Am dat să pun mîna pe pokeball să-l săjet ca pe iepurașul din corinda lui Hrușcă. „Ioi, ce drăguț eee!” a exclamat Dumitrița mea cînd l-a văzut.

Paranteză: atît eu cît și aleasa inimii mele sîntem cît se poate de basarabeni, dar după atîția ani de coabitare cu arghelenii s-au lipit de noi ioi-urile și no-urile mai ceva ca datoriile de Grecia.

Asta v-am zis-o așa în perspectivă, ca să știți la ce să vă așteptați. Și cu asta am încheiat paranteza. No…

Și după ce l-a văzut, i-a plăcut așa de tare că n-a vrut să-l mai lase. „Ce simpatic și jucăuș e, hai să-l adoptăm! Hai, hai, haaai! Te rooog…” Ce era să fac. Am pus pokeball-ul deoparte, am oftat și am zis să fie primit.

De atunci gălbejitul locuiește cu noi. Dimineața ne petrece la muncă, seara ne întîmpină, iar înainte de culcare ieșim toți 3 la plimbare. Și nici nu ar fi așa de grav, dacă nu ne-am înmulți pe zi ce trece. Căci de fiecare dată ne întorceam de la plimbare mai mulți decît am plecat.

Și amu mi-i plină casa de animăluțe. Spuneți-mi și voi ce e de făcut…

Sursă foto