Post-apocalyptic Christmas

Şi iarăşi ne aflăm la răscruce de drumuri. Cine sîntem şi ce căutăm pe acest pămînt? Căror circumstanţe le datorăm existenţă şi cîte mai are de îndurat zodia neamului nostru pînă să ajungă a înţelege miracolul vieţii? De cîte războaie şi bombe atomice mai e nevoie pînă ne vom opri să ne întrebăm unde mergem?

Vîntul era mai blînd în acea zi de decembrie, suportabil chiar. Deşertul se întindea cît vedeai cu ochii, oglindind pe faţa lui un soare roşiatic, agăţat pe un cer de un albastru închis. Nisipul plutea valuri-valuri, despicînd dimineaţa în două. Maestrul atotputernic – vîntul – forma gravuri neînchipuite după bunul său plac.

Ceva însă îi întrerupe modelul perfect, un detaliu mic şi neînsemnat care nu vrea să se supună planului său măreţ. Într-o vale, pitit între două tufe de ciulini, licăreşte un copăcel de vişin – o pată de culoare pe un fon străin şi sinistru.

Şi atît de frumos şi semeţ se înalţă puietul încît nu-ţi poţi desprinde ochii de la el. Dar, vai, prin aceste locuri demult nu mai există ochi să-l admire şi nici guri care să guste din fructele-i coapte şi mustoase. „Ce cauţi tu acolo” îl întrebă vîntul „şi cum de îndrăzneşti să-mi strici peisajul?”.

Vişinul tremură uşor. De unde a apărut… nu ştia nici el. Conform unor zvonuri, demult, foarte demult, prin aceste locuri locuiau oameni. Nu departe, în vale, îşi mîna apele un rîu, iar pe malurile lui erau livezi întregi de vişini, cireşi şi mere. Oamenii le îngrijeau, iar copacii le ofereau în schimb roadă bogată.

Rîul a dispărut demult, acoperit de dunele stîrnite de armele oamenilor. Au dispărut şi livezile. Creaţia s-a răsculat împotriva creatorului, lăsînd în urmă priveşti lipsite de viaţă. Nimeni nu ştia cum au supravieţuit cele cîteva seminţe şi cum au reuşit să-şi găsească calea spre lumină.

Era fără îndoială vorba de o minune, una care poate avea loc doar o dată pe an. Vişinul îşi înălţa falnic coroana spre soare, admirînd în mirajul din depărtare o livadă străbătută de apele unui rîu.

Aproape, atît de aproape încît ar fi putut să o atingă cu ramurile sale pline de roadă, se profila prispa unei case. Minunea din amurg licărea în împrejurimi ca un spirit ce se înălţa spre ceruri, ca o şoaptă în faţa soarelui răsare.

Cu mult timp în urmă, în această zi oamenii ar fi sărbătorit Crăciunul…

sursa imaginii