Cum mănînci sushi ca un român adevărat
O pățanie auzită de la un coleg de lucru
Săptămîna trecuta a venit în delegație un coleg dintr-un alt oraș. Am vrut să-l impresionez, așa că am propus să luăm prînzul la un restaurant japonez. Pe de-o parte pentru că e ceva mai inedit și pe de alta pentru că acesta e singurul restaurant prezentabil din zona în care lucrăm.
Nu aveam de unde să știu că atunci cînd vine vorba de masă, el se conduce după principiul: dacă nu are „de toate”, nu e mîncare adevărată. Am intrat, ne-am așezat. L-am văzut derutat așa că i-am făcut cîteva recomandări.
Eu am comandat o supă ramen și un platou de sushi. El a luat același lucru. Stăm, mîncăm, povestim despre serviciu. Terminăm supa, mulțumim frumos, ne apucăm de sushi. Eu atac platoul cu bețele, coafez un niggiri cu wasabi, îl înmoi în sos de soia după care-l savurez cu poftă.
Colegul stă. Între timp eu mai pedepsesc vreo două bucăți. Colegul stă și ezită. La un moment dat îi face semn chelneriței. „Mai doriți ceva?” îl întreabă aceasta zîmbitoare. La care el: „auzi, îmi aduci, te rog și mie niște ketchup?”
Sursă foto
Am avut 2 experiente cu sushi total opuse.
Prima cand eram work and travel in statele unite si un turc m-a chemat la un restaurant chinezesc all you can eat sa incerc ceva scarbos… sushi … apoi vomitam pe rand…
Iar fiindca a fost prima experienta, am crezut cativa ani buni ca ala e sushi si ca asa are gustu si ca doar nebunii consuma asa ceva… pana cand…
In Chisinau, in 2011, am intalnit un prieten, co-proprietar al unui restaurant de sushi. Un perfectionist. a facut specializare la Moscova in sushi cu maestri rusi si japonezi… iar cand am fost convins sa reincerc… nu m-am mai putut opri si chiar am mancat sushi ca un roman adevarat :))
De atunci sunt fan:)
Este o vorbă din bătrîni: să nu ai încredere în turci cînd vine vorba de sushi 🙂
Eu am avut norocul să am din prima o experiență pozitivă cu mîncarea japoneză. Și de atunci merg cam în fiecare săptămînă 🙂