Cum l-am întîlnit pe Mihai Eminescu într-o toaletă din Baia Mare

E sîmbătă seară. O vreme mohorîtă și umedă picotește peste orașul amorțit. Luminile stradale luptă vitejește cu întunericul sub asaltul unor picături mărunte. Sub ele umbre de toate formele și mărimile tropăie grăbite spre destinații improbabile.

E sîmbătă seară: o seară de ianuarie cu vreme de octombrie.

Sînt la un local din centru’ vechi, privesc un mini-spectacol de poezie din opera lui Mihai Eminescu. Timpul trece repede și după o oră recitalul ia sfîrșit.

În urma lui rămîne o atmosferă poetică amestecată cu fum de țigară. Unii își iau inima în dinți, ies în față și încep să recite, alții cîntă. Se aud exclamații energice. Intru la toaletă și mă pregătesc să urmez chemarea naturii. Deodată în încăpere răsună o voce puternică.

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

Tresar speriat și încremenesc cu mîna la șliț în timp ce vocea continuă:

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

Trec cîteva clipe. Mă dezmeticesc și încep să deschid pe furiș ușa de la cabină țînîndu-mi cu o mînă pantalonii și cu cealaltă împingînd de clanță.

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i „nu ştiu ce”.

Vocea pare să vină din cealaltă parte a toaletei, înaintez cu pași mici și precauți. Ajung tocmai cînd se sting ultimele cuvinte din catren și observ cu coada ochiului o mișcare la ușă.

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum…
În taina farmecelor sale
E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

După care liniște. Caut prin toate ungherele – nici țipenie de om. Mă închei la pantaloni și mă spăl pe mîini, uitînd pentru ce am venit. ”Arăți bine” îmi zice o înscripție de pe oglindă. ”Mersi” îi zîmbesc eu încă nedumerit.

Mergînd spre masă observ pe un scaun o chitară clasică ce îmi face cu ochiul. O apuc fără să mă gîndesc și încep să cînt primul lucru care îmi trece prin cap. ”Atât de fragedă, te-asameni cu floarea albă de cireș …”

Se aud aplauze. Fac o plecăciune teatrală după care mă retrag. ”Ai văzut să iasă cineva din toaletă înaintea mea?” întreb un prieten de la masă. Acesta clatină negativ din cap.

”Aham… înseamnă că mi s-a părut doar” răspund eu și sorb tremurat o gură de bere în timp ce în minte îmi răsună versurile pe care le-am auzit mai devreme…

Sursă foto