Cînd te apuci de alergat și te împiedici chiar în prima zi

Poveste auzită de la o prietenă

De o lună îmi fac curaj să mă apuc de alergat. Pînă acum găseam tot felul de pretexte să amîn: ba că era frig, ba că ploua, ba că nu aveam echipament. Săptămîna trecută a venit cu adevărat primăvara și n-am avut ce face.

Nu-i vorbă, m-am bucurat că s-a încălzit. Abia așteptam să fie soare, să ies în parc și să scap odată de hainele groase. Problema cu hainele subțiri însă e că atunci cînd le îmbraci primăvara, realizezi cît te-ai îngrășat în timpul iernii.

Aici un colăcel pe burtică, dincolo o șunculiță și odată te pomenești că nu mai încapi în pantalonii preferați. Trebuia să iau măsuri. Urgent! Așa că mi-am luat trening și adidași noi, iar duminică seară am ieșit pregătită pentru schimbare.

Dar n-a fost să fie. Nici n-am apucat să intru bine în parc că s-a produs năpasta: m-am împiedicat și am căzut. Și încă în stil mare. M-am și văzut în slow motion cum merg cu gura căscată, cum mă împiedic de o bordură și zbor cu cracii în sus, iar apoi pic ca un balot de paie.

Și nici măcar nu începusem să alerg. M-am uitat în jur. Nu era nici țipenie de om, nicio mașină pe drum, ceea ce era un adevărat miracol. Așa că m-am ridicat repejor și am făcut cale întoarsă bucuroasă că nu mă văzuse nimeni.

A doua zi o colegă de serviciu m-a întrebat „printre altele” dacă m-am apucat de alergat. „Mi s-a părut că te-am văzut aseară în parc” mi-a spus ea cu o sclipire răutăcioasă în ochi. Am mormăit ceva roșie ca para focului și am jurat în gînd răzbunare cruntă.

Era clar, cineva acolo sus nu vroia ca eu să mă apuc de alergat…

Sursă foto