Portmoneul şi momentul de rătăcire

Printr-o serie de împrejurări am ajuns în posesia a 50 de ron în bancnote de 1 leu. Vreau să vă zic de la bun început că eu nu fac discriminări între bancnote-monede şi valoarea lor, adică nu fac parte din acea categorie de oameni care se uită cu scîrbă cînd primesc rest 1 leu şi 50 de bani în monede de 10 bani. Nu de alta, dar am cunoscut şi oameni din ăştia.

Aşadar, m-am pomenit cu portofelul plin ochi cu „verzişori”, atît de plin că abia puteam să-l închid. Senzaţia este una plăcută şi am simţit imediat că mă ridic cu treaptă mai sus pe scara de auto-apreciere.

După care mi-am dat seama cît de stupidă e asocierea şi mi s-a făcut ruşine. Dacă am ajuns în aşa hal încît, chiar şi pentru moment, un portofel burduşit a reuşit să mă facă să mă simt mai bun şi mai respectat, ceva nu e bine.

Nu e de bine pentru că risc să ajung să gîndesc ca oamenii pentru care tot ce contează în viaţă e o maşină scumpă sub fund, nişte ţoale de ultimă modă şi un portofel care stă să crape de plin ce e. Mai lipsea să-mi pun la gît ditamai crucea cu lanţ de aur, atitudinea de şmecheraş bazat plus limbajul corespunzător şi tabloul era complet.

Aşadar am revenit rapid cu picioarele pe pămînt şi am uitat imediat acest moment de rătăcire. Errare humanum est…