Glume cu 2 bătrânei pe autobuzul 33

Stația terminus, linia 33, ora amiezii. Autobuzul se odihnește cuminte sub razele unui soare schimbător de aprilie. Mă așez în spatele unui bătrânel. Suntem doar noi 2 în tot autobuzul. Noi și ciripitul păsărilor care răzbate prin ușile deschise.

Se aude un scârțâit, apoi un oftat. La ușa din față își face apariția un bătrân înalt cu ochelari de soare. Stă câteva clipe să-și tragă răsuflarea, ochește un loc cu fața spre noi și îl ocupă cu mișcări lente și precaute.

– „Ser’us măi Iooone! Tu ești?” începe vorba noul venit.

– „Ce zici, măi Diorde?” îl întreabă tare al doilea de răsună tot autobuzul.

– „Ioi, tăt așe surd ai rămas…” mormăie pentru el Gheorghe (zis în Ardeal „Diorde”) după care se ridică și începe să se apropie încetișor de noi.

– „Ce bine ne potrivim: eu îs cam orb, tu ești cam surd. Bună treabă!”

– „Dar ce ochelari mândri ai! Arată bine, dar vezi ceva prin ei?” întreabă la un volum ceva mai redus Ion.

– „Mi-am făcut operație la ochi și îi musai să-i port. Mă apără de lumină puternică. Amu-s și eu în pas cu moda. (râde) Văd că ți-ai tocmit dinții, fain așe!”

– „Mi i-am tocmit, dară! Îmi vine ficiorul cu nepoții de Paști și trebuie să mă prezint bine… Da’ tu ce mai faci? Tât sângur, tăt sângur?”

– „Nu-s sângur. Îs eu și cu mine, suntem doi, râde amar Gheorghe. Dar lasă că te-oi vide când îi ajunge la vârsta me! Că tu pe lângă mine ești prunc”.

– „Au’ la el, cică prunc! Dar tu câți ani ai, măi Diorde?”

– „Eh, câți ani? Câți am, tăți îs ai mei… 87 am făcut luna trecută”

– „Eu am 82, răspunde Ion. Înseamnă că suntem cam deodată, nu? Ce ți-s 5 ani după 80? Un fleac…”

Se lasă o liniște în care ambii oftează prelung și se foiesc incomodați. Șoferul urcă în cabină, motorul prinde viață și autobuzul se pune în mișcare.

– „E vai de capul nost’, măi Iooone! Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul”.

– „Ce să-i faci, măi Diorde? Asta-i viața, trecem peste toate cum putem…”

– „Mi-a zis un prieten odată când eram mai tânăr. N-am înțeles ce-o vrut să zică atunci, dar acum încept să înțeleg. Zice – bătrânețile nu vin cu flori, bătrânețile vin cu muzică…”

– „Eh, cu muzică de înmormântare” completează Ion după care încep amândoi să râdă, iar mai apoi să tușească în cor.

Vine oprirea mea. Îmi pare rău că trebuie să cobor. Aș mai sta să-i ascult, dar mă grăbesc și eu ca toată lumea. Le arunc o ultimă privire și-mi propun să scriu un text despre doi bătrânei simpatici care discută despre viață pe linia 33 din Cluj-Napoca.

Sursă foto