Cum am mers în microbuz cu Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin și Veronica Micle

18 mai 2016

1 minute read

Eram în microbuz în Chișinău, încercam să ajung în centru. Imaginează-ți un Mercedes Sprinter cu 15 locuri în care stau înghesuiți vreo 40 de oameni: cu bagaje, cu cățel, cu purcel. Ți-ai imaginat? Buuun…

Eram pe culoar. În dreapta mă flanca un fund uriaș de femeie, în stînga un braț de scaun, în spate mă înțepa în coaste o geantă, în față întuneric. Simțeam că nu mai aveam aer. „Uite așa trebuie să arate iadul”, mi-am zis eu în gînd.

Mașina a oprit scurt, cineva a urcat. „Mergeți mai în spate” a urlat șoferul cu cafeaua într-o mînă, țigara în alta, în timp ce cu cealaltă încasa banii, învîrtea volanul și schimba vitezele. Șoferii de pe microbuzele din Chișinău au 3 mîini, știați?

O altă particularitate a microbuzelor din capitala Moldovei e faptul că acestea nu au stații prestabilite. Practic ele opresc unde li se cere. Și cum pasagerii nu vedeau nici lumina zilei, darămite strada pe care erau, șoferul întreba periodic.

„Emineescu… coboară?”

Coboaaarăăă! Se auzea de undeva o voce de bărbat. Mașina oprea, ușa se deschidea, oamenii se prăvăleau afară după care urcau înapoi aducînd cu ei dîre de aer pe care le sorbeau cu nesaț cei din spate.

„Pușkin… coboară?”

„Da, pajalusta! Vozle astanovki!” Microbuzul se înclina agale scîrțîind din toți rărunchii, amenințînd să se dezintegreze la următoarea groapă.

„Miiicle! Veronica Micle… coboară?”

„Coboară, coboară” A exclamat fundul de lîngă mine după care a început să-și croiască loc printre nefericiții ce-i stăteau în cale ca un crucișător ce sparge banchize de gheață.

Timpul se scurgea atît de lent încît, pentru cîteva clipe, am fost convins că nu aveam să scap de acolo niciodată.

După alte cîteva străzi pentru care șoferul striga nume de clasici, am auzit o voce de copil întrebîndu-și părintele. „Tata, da’ pe ruta asta tăt timpul merg așă di mulți scriitori? Sau numai azi că-i duminică?”