Printre cuvinte

Dialog între un cui și un tablou

Încă un fragment interesant din micro-romanul Novecento de Alessandro Baricco.

Pe mine întotdeauna m-a mirat treaba cu tablourile. Stau acolo sus ani de zile, pe urmă fără ca nimic să se întîmple, dar nimic vă spun, pac, jos, au căzut.

Stau acolo agățate în cuie, nimeni nu le face nimic, dar ele la un moment dat, pac, cad ca niște pietre. În cea mai deplină tăcere, totul e nemișcat împrejur, nu zboară nici o muscă, și ele, pac. Fără nici o explicație.

De ce tocmai în momentul acela? Nu se știe. Pac. Ce i se întîmplă unui cui pentru a-l hotărî că nu mai poate? O fi avînd și el un suflet, sărmanul? Ia hotărîri? A discutat îndelung cu tabloul, nu știau ce să facă, stăteau în fiecare seară de vorbă, ani de zile, apoi au stabilit o dată, o oră, un minut, o clipă, asta e, pac.

Sau știau de la început, ăia doi, aveau deja totul aranjat, uite eu îmi dau drumul peste șapte ani, îmi convine, okay atunci ne înțelegem pentru data de 13 mai, okay pe la șase, să spunem șase fără un sfert, de acord, atunci noapte bună, bună.

După șapte ani, la 13 mai, la șase fără un sfert: pac. Greu de înțeles. Mai bine să nu te gîndești la astfel de lucruri, altminteri te apucă nebunia. Cînd cade un tablou. Cînd te trezești, într-o dimineață, și nu o mai iubești.

Cînd citești ziarul și afli că a început războiul. Cînd vezi un tren și te gîndești eu trebuie să plec de aici. Cînd te privești în oglindă și îți dai seama că ești bătrîn. (pag. 54-55)

sursă foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button