Despre copilărie și partea răcoroasă a pernei
Nu știu cum vouă, dar mie în copilărie nu-mi plăcea deloc să dorm la amiază. Nu de alta, dar aveam chestii mult mai importante de făcut: cățărat prin copaci, julit de genunchi, alergat pe maidan, construit fel de fel de colibe și alte asemenea îndeletniciri de importanță globală pentru un copil ce crește la țară.
Și tocmai cînd erai în mijlocul unui meci de fotbal sau pe cale să cîștigi vreun rămășag cu prietenul tău din vecini, se auzea vocea dulce a mamei sau a bunicii care te chema la masă. ”Mai stau oleaaacă” strigai tu tărăgănat sau ”amuș viiin”.
Și tot așa de vreo 3-4 ori pînă te dădeai bătut și intrai în casă. După masă urma negreșit somnul de la amiază care mi se părea o corvoadă și o pierdere de vreme. Dar era și în această activitate o parte care îmi plăcea la nebunie.
În zilele toride de vară intram în cea mai răcoroasă cameră din casă, luam perna cea mai mare și o întorceam invers. Partea care pînă atunci stătuse lipită de pat era întotdeauna mai rece și era o plăcere să-ți lipești fața de ea.
Pe partea răcoroasă a pernei am auzit cele mai interesante povești și am avut cele mai frumoase vise din copilărie. Unul din ele era să ajung la școală. Principalul motiv fiind faptul că la școală nu te obligă nimeni să dormi la amiază.
Copilăria a trecut, la fel și anii de școală și chiar mă gîndeam în una din zilele trecute, într-o pauză de masă, ce mult m-aș bucura să mă strige de pe prag bunica, după care să împușc un somn de cîte un ceas pentru fiecare ochi.
Voi ce părere aveți? V-ar surîde așa o idee?
sursă foto
Nu tin minte sa fi dormit vreodata la amiaza…cand eram mic,eram „incapatanarea suprema”…