Cu mama la sushi

– Mămă, vrei să mergem la sushi?

– Mergem, da’ ce-i asta?

– Mâncare japoneză, un fel de rulouri cu orez, legume și pește crud.

– Aha. Adică un fel de sarmale, doar că au pește în loc de carne. Apoi eu de asta v-am adus un castron de sarmale, că să mă duci tu pe mine la restaurant?!

– Hai că o să-ți placă, și dacă nu, măcar știi că ai încercat.

– (după o pauză) Bine, mergem. Dar măcar orezul e fiert un sushii ceia?

 Și ne-am dus la restaurant. Și-am comandat platouri cu „de toate” care conțineau tot felul de nume care nu știam ce înseamnă. Iar când am dat să purcedem la masă, mama a ținut neapărat să mâncăm cu bețele. „Că așa e frumos. Dacă faci o treabă, apoi o faci cum trebuie”.

După nici 10 minute mama învârtea nigiri-ul prin sos de soia de zici că a fost japoneză într-o altă viață și asezona somonul cu wasabi de parcă ar fi făcut asta toată viața. La final s-a declarat foarte mulțumită, așa de mulțumită încât a cerut un set de bețe ca amintire.

„O să le iau acasă să-i arăt lui taică-tu cum am învățat eu să mănânc sarmale japoneze cu bețele, că altfel nu o să mă creadă”. Iar după ce am ieșit din restaurant mi-a șoptit să nu ne audă nimeni.

„Au fost tare bune rulourile, dar dacă ne dădeau și niște pâine lângă ele, era perfect!”

Sursă foto