Anul nou în stil moldovenesc

Îmi amintesc cum erau sărbătorile de iarnă cînd eram eu copil. Pe atunci Moldova era o părticică mică dintr-un conglomerat de țări care alcătuiau URSS, iar Crăciunul era sărbătorit pe data de 7, așa cum este sărbătorit și acum de majoritatea basarabenilor. Prima și cea mai importantă sărbătoare a iernii era Anul nou.

În seara de 31 decembrie copiii din satul meu umblau cu capra, ursul sau cu uratul, adică cu plugușorul. Satul se umplea de sunete: pocneau biciurile, gemeau buihaii, bubuiau tobele, cîntau acordeoanele și alte instrumente asemenea.

Primeam de acasă un traseu care includea toate neamurile, prietenii și vecinii la care trebuia să ajung. Mă înarmam cu o desagă și un clopoțel și porneam la drum. Iarna era grea, omătul mare, satul întins, iar eu – o mînă de om înfofolit din cap pînă în picioare, înghețat și cu nasul roșu.

Aveam urătura pregătită din timp, așa că după cîteva case torba se umplea de colaci, dulciuri și prăjituri. Trebuia bineînțeles să fac slalom printre plugurile flăcăilor din sat care atentau la colacii din desagă. De obicei ajungeam acasă frînt de oboseală.

De cele mai multe ori nu rezistam pînă la cumpăna dintre ani, ceea ce-i convenea de minune lui Moș Gerilă care îmi strecura noaptea cadoul sub pernă. A doua zi mă trezeam dis-de-dimineață și porneam în căutarea cadourilor. Le găseam sub pernă, pe masă, lîngă brăduț, în încălțăminte, ba chiar și în cutia poștală.

Nu prea aveam timp să le examinez pentru că trebuia să merg cu semănatul, adică cu sorcova. Luam cu mine o pungă mare de grîu și porneam din nou pe la casele gospodarilor din sat. De data aceasta traseul era mai scurt pentru că mergeam doar la rudele apropiate, prin urmare această rundă era de obicei mai bănoasă.

Cei de acasă se bucurau mai ales de colacii și covrigii cîștigați de mine din care se înfrupta toată familia timp de mai bine de o lună. Cam așa era sărbătorită venirea anului nou cînd eram eu mic și mă bucur că majoritatea obiceiurilor se păstrează în continuare.