Jurnal de tătic: primele 2 luni cu Ilinca

Ilinca noastră a împlinit 2 luni, iar eu am 2 sentimente total contradictorii. Pe de-o parte, mi se pare că timpul a trecut așa de repede încât, uneori mai am impresia că totul e doar un vis. Pe de altă parte, în aceste 2 luni s-au întâmplat așa de multe lucruri noi, încât am senzația că Ilinca a făcut parte din viața noastră dintotdeauna.

Luna recunoștinței și a întrebărilor

Cuvântul pe care l-am rostit cel mai des în prima lună a fost mulțumesc. I-am mulțumit soției, celor de la maternitate, rudelor și prietenilor care ne-au transmis urări de bine. Apoi am revenit cu toții acasă și am început să învățam ce înseamnă să ai grijă de un nou-născut.

Având în vedere că Ilinca e primul nostru copil, cunoștințele pe care le aveam despre creșterea unui bebeluș erau majoritatea teoretice. De aceea, în prima lună am oscilat permanent între o stare amestecată de euforie și îngrijorare.

Când ai un bebeluș de câteva zile, realizezi câte lucruri nu știi despre copii și despre tine însuți. Când devii părinte înveți ce înseamnă să-ți faci griji cu adevărat.

Practic, în primele săptămâni după ce devii tată îți roiesc prin cap o avalanșă de întrebări la care trebuie să găsești răspunsuri. Cum o țin corect în brațe? Cum schimb scutecul? Oare am îmbrăcat-o bine? De ce plânge? Oare îi e frig? Cum îmi dau seama ce vrea? Și lista poate continua la nesfârșit.

Prin urmare, pentru noi prima lună a fost luna recunoștinței și a întrebărilor.

Salutări din era colicilor

Și tocmai când credeam că începem să ne obișnuim cu viața de părinți au început colicii. La început de secol 21 vrem să mergem pe Marte. Totuși, știința încă nu a găsit o explicație și un tratament pentru colici. Nu ți se pare ironic?

Pe scurt, dacă bebelușul tău are câteva săptămâni și plânge isteric ore în șir fără un motiv anume, medicul o să-ți spună că are colici.

O să-ți mai spună că majoritatea bebelușilor trec prin asta (într-un fel sau altul), că acest lucru e normal și că nu poți să faci nimic altceva decât… să aștepți să treacă. Desigur, există picături, tehnici de masaj, pernuțe calde care pot ușura durerile.

Le-am încercat pe toate fără mare folos. Când încep crampele abdominale în miez de noapte, tot ce poți să faci e să te înarmezi cu răbdare și niște dopuri de urechi (dacă vrei să-ți păstrezi auzul).

Într-o bună zi, când ne așteptam mai puțin, Ilinca ne-a privit în ochi și ne-a oferit recompensa supremă – primul zâmbet. Ne-am topit.

Primul zâmbet și primul gângurit

Iar când ni se părea că am ajuns la capătul puterilor, a venit pe neașteptate răsplata. Într-o bună zi, când ne așteptam mai puțin, Ilinca ne-a privit în ochi și ne-a oferit recompensa supremă – primul zâmbet. Ne-am topit. Și în acel moment am uitat de tot și mi-am dat seama că aș face aproape orice să păstez zâmbetul pe fețișoara sa cât mai mult.

Acesta e paradoxul de a fi părinte: e dificil, obositor, chiar frustrant pe alocuri, dar atât de frumos în același timp.

De câteva săptămâni, eu îmi încep ziua cu zâmbetul Ilincuței mele. Și partea cea mai bună este că zâmbetul nu vine singur, ci la pachet cu primele interjecții care devin mai variate cu fiecare săptămână. Și tocmai când îi povestești sau îi cânți ceva, te pomenești că începe să gângurească.

Primele 2 luni cu Ilinca au fost pentru noi un roller coaster emoțional solicitant de care ne-am bucurat din plin, pentru că acesta e paradoxul de a fi părinte: e dificil, obositor, chiar frustrant pe alocuri, dar atât de frumos în același timp.