Călătorie în orașul nevăzut: cum am luat cina pe întuneric asistat de nevăzători
Ieri am avut cea mai inedită cină din viața mea: am luat masa pe întuneric asistat de tineri nevăzători. Invitația a venit din partea Asociației Pontes în cadrul proiectului „Paşaport de succes pentru copii şi tineri cu deficienţe de vedere”.
Cina a avut loc aseară la Buricu’ Târgului în întuneric complet și a avut vreo 20 de participanți. Știți că în mod normal noi suntem cei care-i ajutăm pe nevăzători. Ei bine, de data aceasta rolurile s-au inversat. Să vă povestesc.
La început ne-am împărțit în grupuri de 7-8 persoane. Ne-am așezat în coloană, fiecare cu mîna pe umărul persoanei din față. S-a deschis o ușă, s-a luat lumina, după care am început să ne dibuim drumul spre sala de mese, avînd în cap de coloană o persoană nevăzătoare.
Cină în beznă într-un loc necunoscut
La început am fost foarte derutat, mai ales că a trebuit să coborîm scări, să manevrăm printre mese și scaune – toate astea în beznă. Și cînd zic ”beznă”, nu exagerez. Era așa de întuneric încît nu vedeam niciun firicel de lumină.
Odată așezați ni s-a servit masa și aici a început distracția. Inițiat nici măcar nu am nimerit farfuria, apoi mi-am dat de cîteva ori cu furculița în nas și cu paharul în frunte. A fost momentul în care am realizat cît de mult m-am obișnuit să mă bazez pe văz și că am cam neglijat celelalte simțuri.
După vreo jumătate de oră însă am început să mă adaptez. Am învățat să mă orientez după pipăit, după vocile celor din jur și în cele din urmă experiența a devenit chiar agreabilă. Aproape că mi-a părut rău cînd, după vreo oră și ceva, în sală s-a aprins treptat lumina.
Ce am învățat din această experiență?
Am realizat că lumea nevăzătorilor este mai bogată decît pare, că ei nu sînt chiar așa de diferiți față de noi. Practic ei au aceleaşi dorinţe, se bucură și se relaxează în acelaşi fel ca oricare alt om şi, într-un mediu familiar, pot face aproximativ 90% dintre lucrurile zilnice.
Cea mai mare dorință a lor este să nu fie tratați cu superioritate de cei din jur și să li se creeze condiții pentru a fi o parte activă a societății. De cele mai multe ori acest lucru ar presupune un efort minim din partea statului și a companiilor private.
Sincer, pînă ieri nu-mi închipuiam că un nevăzător poate lucra în IT ca programator sau poate deveni un antreprenor de succes! Se pare că m-am înșelat, iar experiența de aseară a fost edificatoare în acest sens.
Pentru mai multe informații, vă invit să vizitați orașul nevăzut. Și nu uitați să prețuiți lucrurile de care aveți parte: unele din ele pot părea banale, dar ajungi să le apreciezi cu adevărat doar în atunci cînd vezi cum ar fi să trăiești fără ele!