Ilinca, 2 ani și 5 luni: etapa lui „eu pot” și-a lui „nu vreau”

Au trecut 5 luni de la cronica mea precedentă legată de evoluția Ilincăi. Au fost 5 luni cu câteva etape care i-au schimbat vizibil comportamentul și modul în care comunică. Uneori mă surprind privind-o și realizez: fetița mea nu mai este demult un bebeluș, fetița mea a crescut și e deja un copil de 2 ani și 5 luni. Doamne cum mai zboară timpul!

Apropo de timp și cât de repede zboară acesta. După 2 ani și 5 luni în calitate de tată, am reușit să măsor cât de repede cresc copiii. Nu e o formulă magică, dar sunt câteva observații interesante. Despre asta însă povestim într-un articol separat. Revenind la Ilinca, așa cum era de anticipat, evoluția sa continuă să se desfășoare în salturi.

Uneori, mă surprind privind-o și realizez: fetița mea nu mai este demult un bebeluș, fetița mea a crescut și e deja un copil de 2 ani și 5 luni.

Poate că cel mai important salt din ultimele 5 luni a început la 2 ani și 2 luni după o vizită prelungită pe care am făcut-o la părinți de sărbătorile de iarnă (despre care v-am povestit în articolul precedent). La întoarcere în Cluj Ilinca a revenit un pic mai matură. Schimbările au fost vizibile.

În primul rând, am început să comunicăm mai bine. Ideea pe care am mers în creșterea sa a fost să comunicăm cu ea cât mai mult (încă de când era bebeluș): să-i citim și să-i povestim lucruri, să-i explicăm ce se întâmplă, să-i spunem cum se numesc obiectele din jur. E un efort continuu care presupune efort și voință, pentru că, în primii 2 ani, de multe ori ai impresia că vorbești singur.

Apoi te trezești din senin că copilul tău spune cuvinte care te surprind, că știe care-i mâna dreaptă și cea stângă, că numește culorile și majoritatea animalelor, că poate număra până la 5, că începe să formuleze fraze și să facă legături. Și începi și tu să prinzi curaj și să realizezi că toate eforturile tale încep să dea roade. Și că nu te-ai străduit în zadar.

La această etapă, fetița noastră înțelege foarte mult din ce aude și reține aproape tot ce o interesează. Iar când nu reușește să rețină, ne pune să repetăm. De zeci de ori. De sute de ori. De câte ori e nevoie ca să asimileze informația. Legat de asta am câteva întâmplări interesante, va trebui să vi le povestesc din nou într-un articol separat.

Pe măsură ce crește, Ilinca vrea să-și afirme independența și ne arată acest lucru atât prin ceea ce face, cât și prin ceea ce refuză să facă.

Uneori, ne amintește de un cuvânt sau de un lucru pomenit în treacăt chiar și după 2-3 luni. Alteori, își aduce aminte de o întâmplare și după 1 an. De exemplu. În zona în care stăm este un mic cimitir militar. Când avea în jur de 1 an, Ilinca a văzut la poarta cimitirului o pisică. Nu știu de ce a impresionat-o, cert este că săptămâna trecută am fost din nou pe acolo și Ilinca ținut să ne amintească despre acea pisică.

Etapa lui „eu pot” și-a lui „nu vreau”

Era de așteptat. Pe măsură ce crește, Ilinca vrea să-și afirme independența și ne arată acest lucru atât prin ceea ce face, cât și prin ceea ce refuză să facă. Etapa lui „eu pot” și-a lui „nu vreau” a început cam în același timp, pe la 2 ani 3 luni. Și de atunci își fac simțită permanent prezența.

În categoria lui „eu pot” avem următoarele:

• Vrea să se cațăre peste tot; să urce și să coboare trepte, să-și împingă căruciorul, să urce pe toaletă și de acolo pe comodă ca să-i spăl dinții;
• Vrea să care diverse obiecte, să-și ducă jucăriile în brațe; când aducem cumpărăturile acasă vrea să le scoată din pungi și să ni le aducă în bucătărie ca să le punem la loc.
• Vrea să asambleze și să aranjeze diferite jucării, dispozitive și chiar piese mici de mobilier: turnulețe, puzzle, scaune, fotolii (are 2 fotolii mici de spumă) și aspiratorul nazal (că a fost mai mult răcită decât sănătoasă în ultimele 7 luni);
• Vrea să participe la gătit, ține morțiș să mă ajute la făcut ceaiul și la spartul ouălor pentru omletă, are o feblețe pentru amestecat prin tigăi și cratițe, iar recent a început să exerseze cu pași mărunți măturatul și ștersul prafului.
• Vrea să fie implicată în igiena personală: de vreo lună se spală singură pe mâini, iar recent a început să țină singură para de duș și să se dea singură cu gel de duș pe corp.

Pe scurt, începe să-și dezvolte din ce în ce mai mult motricitatea grosieră (cea care presupune coordonarea corpului și a trunchiului). De cealaltă parte, la categoria „nu vreau”, avem lucruri similare. Diferența majoră fiind că ea refuză să le facă anume atunci când o rugăm noi. Cel mai des:

• Refuză să se îmbrace când și cum o rugăm – cei care au încercat măcar o dată să iasă din casă cu un copil de 2 ani știu că procesul poate dura foooaaarte mult;
• Refuză să se încalțe sau să se descalțe când plecăm sau ajungem acasă, sau ține morțiș să încalțe cu o anumită pereche de papuci.
• Nu vrea să se spele pe dinți și pe cap, de multe ori funcționează tehnica prin care îi oferim opțiuni, alteori pur și simplu nu vrea și pace bună.

Cam acestea este situația în acest moment. Stați pe aproape că revin cu cele 2 articole pe care vi le-am promis 😊