Cristian Presură: „Românii sunt mai inteligenți și mai căutători de adevăr decât am fi noi tentați să credem”.

Doctor în fizică, cercetător, autor al cărții „Fizica povestită”, Cristian Presură este probabil cel mai cool fizician român al momentului. Cristian e genul de profesor care te poate face să te îndrăgostești de fizică și matematică, chiar dacă nu ai fost niciodată bun la științele exacte.

Pasionat, volubil și sociabil, Cristian are un canal de YouTube unde desfășoară o activitate de popularizare a științei în limba română, scriind de asemenea articole pentru ziare și reviste și având apariții în presă și la TV.

Pe 2 noiembrie Cristian Presură va susține o prezentare în Cluj-Napoca în cadrul Lifestyle Community Conference, alături de alți oameni de știință, oameni de afaceri, profesori și studenți preocupați de viitorul nostru, al copiilor noștri, al comunităților din care facem parte.

Și pentru că Alina Bota m-a pus în legătură cu el, am profitat de ocazie și am avut o discuție în care am încercat să aflu povestea lui. Iat-o!

Cristian, povestește-mi câte ceva despre copilăria ta. Unde ai crescut?

Tata a fost maistru electrician și a lucrat la un Institut de prospecțiuni geologice care-l detașa periodic pe diverse șantiere din țară. Mama l-a însoțit, lucrând pe diferite posturi administrative. Prin urmare, cea mai mare parte a copilăriei mele s-a petrecut pe șantierele comuniste ale patriei.

„Cea mai mare parte a copilăriei mele s-a petrecut pe șantierele comuniste ale patriei unde m-am și născut. M-a moșit un dentist, pentru că nu era alt doctor. „Dacă știi să scoți un dinte, o să te descurci să scoți și un copil”. Așa i-a spus mama. Și a avut dreptate”.

M-am născut la Voineasa, în vârful munților, cu o hernie complicată. Ai mei se așteptau să mor în câteva zile. Speriată, mama s-a grăbit să mă boteze imediat. Până la urmă am scăpat cu zile și i-am însoțit până la vârsta de 10 ani pe diverse șantiere din România. O altă parte a copilăriei a fost petrecută la bunici, la țară.

Povestește-mi o amintire de la bunici.

O, sunt multe. Îmi amintesc cum mă punea bunica să merg cu ea duminica la biserică. Mă trezea cu noaptea în cap, iar eu o întrebam supărat „nu putem să ne rugăm și noi la Dumnezeu pe la amiază?” La un moment dat s-a supărat pe mine, m-a închis într-o cameră și mi-a spus să ies doar după ce citesc cele 4 evanghelii.

Ce era să fac? Le-am citit. Și dacă tot am făcut-o, am observat că există contradicții între ele, lucruri care lipsesc sau care nu se potrivesc. Această experiență m-a învățat un lucru foarte important. Am realizat că eu cu mintea mea pot înțelege ce e scris într-o carte scrisă acum 2000 ani.

„În activitatea mea de fizician și cercetător mă simt ca un copil care citește o carte mare, o carte care se numește Cartea Naturii”.

Acest lucru mi-a rămas întipărit în minte pentru toată viața. Astfel, în activitatea mea de fizician și cercetător mă simt ca un copil care citește o carte mare care este cartea naturii. E o carte care nu are sfârșit. Dacă mergi într-o parte ai lumea la nivel microscopic care ascunde încă multe taine.

Dacă mergi în cealaltă parte ai cosmosul, planetele și galaxiile care formează o lume imensă. În acest moment știm că universul este de 1 milion de ori mai mare decât ceea ce am putea să vedem noi vreodată pe cer. Îți închipui?

Spuneai undeva că prima calitate a unui fizician este curiozitatea. Tu ai fost curios de mic?

„Când stăteam la bunici, se întâmpla uneori să dorm pe acoperișul cotețului de găini, pentru că mi se părea că eram mai aproape de stele”.

Da, am fost curios de mic să înțeleg cum funcționează lucrurile. Eram atras în special de stele. Cotețul de la bunica avea acoperișul aproape drept și eu îi ceream mamaii să-mi dea pernă și plapumă ca să nu-mi fie frig noaptea, iar ea nu voia să mă lase și mă striga să mă dau jos. Iar eu refuzam, pentru că acolo mă simțeam bine. Îți dai seama cum se vedea cerul la țară în nopțile de vară.

Ai fost un elev de nota 10?

Nu, nici vorbă. Am fost un elev de nota 8 și nu am fost tocilar. Nu am fost cel mai deștept din clasă, dar eram mereu printre primii, pentru că îmi plăcea să învăț. Am făcut gimnaziul la una din cele mai slabe școli din Vâlcea. Dar am avut noroc.

„Am avut parte de un profesor de matematică extraordinar care m-a făcut să mă îndrăgostesc de această materie. El mi-a arătat frumusețea matematicii și m-a pregătit pentru olimpiade”.

Dragoș Constantinescu, cunoscut astăzi pe internet ca Profu de mate, era atunci proaspăt absolvent și a fost detașat în școala în care învățam eu. Dragoș e un profesor cu un har deosebit, iar lecțiile lui erau un joc și o bucurie.

Cum a început iubirea ta pentru fizică?

„Povestea mea cu fizica a început ciudat. În liceu am avut un profesor de fizică ce m-a lăsat de 2 ori corigent”.

Eu mă așteptam să descopăr fizica ca pe un joc, ca pe un rebus, așa cum descoperisem matematica, iar profesorul îmi citea strict din manual. Dacă îi făceam demonstrația altfel decât în manual, îmi dădea 1. Iar eu mă luam cu el la harță și încercam să-i demonstrez că am dreptate. Probabil că din această cauză nu am mers la Facultate de Fizică, ci la cea de Electrotehnică.

Prin anul 3 sau 4 l-am întâlnit pe profesorul Alexandru Nicolae care preda Câmpul electromagnetic. El a observat că îmi plăceau ecuațiile. Mi-a dat să citesc „Fizica modernă” de Richard Feynman – o carte care mi-a plăcut enorm pentru că explica fizica prin intermediul matematicii.

E o carte extraordinară care a format mulți fizicieni. Citisem multe cărți de popularizare a științei, eram curios să înțeleg ce e cosmosul și lumea în care trăim așa că am decis să continui cu Facultatea de Fizică, pe care am făcut-o în paralel cu funcția de inginer la Institutul de Fizică Atomică.

„Anii de studenție au fost cei mai frumoși ani din viața mea. Mergeam la cursuri, lucram, citeam mult și mi se părea atunci că nu poate exista pe lumea aceasta nimic mai frumos decât să fii student la Facultatea de Fizică. Mă uitam la carnetul meu de student și-mi spuneam: „Sunt în rai!”

Cum ai ajuns la doctorat în Olanda?

Sincer să fiu, îmi doream să intru în învățământ. Dar am obținut o bursă în Olanda în ultimul an de facultate după care am rămas acolo la doctorat. Și am ales să plec din 2 motive: aveam o familie și acolo mi s-au oferit condiții financiare mai bune, plus că îmi doream să văd cum lucrează în laboratoarele mari din lume.

După ce am terminat doctoratul, am ajuns să lucrez ca cercetător la Phillips. Deci, cumva, viața nu m-a dus neapărat spre parcursul pe care mi l-am dorit eu.

Totuși predai fizica pe YouTube-ul și prin cărțiile tale.

Da, așa este. Încerc să contribui la popularizarea științei, a fizicii în special, prin intermediul filmulețelor pe care le public pe canalul meu de YouTube, a emisiunilor la care particip și a cărților pe care le public. Deocamdată am publicat „Fizica povestită”, dar mai urmează și altele.

Eu am avut întotdeauna obsesia asta de a înțelege lumea în care trăim, să înțeleg din ce e construită, care sunt structurile cele mai mici ale materiei. De asta am scris această carte.

„Am scris „Fizica povestită” în limba română, pentru că am vrut să le dau ceva înapoi românilor”.

A fost o carte scrisă noaptea după ce adormeau copiii și dimineața înainte de a merge la serviciu. De asta a durat aproape 10 ani s-o scriu. Eu am predat la editură 2 variante de carte: Fizica povestită elevilor și Fizica povestită studenților. Ultima conținea și ecuații.

Culmea este că anume cea cu ecuații a fost publicată și a avut succes. Cei de la Humanitas au ales-o pentru că este o carte de referință care educă. Sper surpriza mea, cartea s-a vândut foarte bine.

„Am realizat că eu am subestimat capacitatea românilor de a înțelege și de a cunoaște. „Fizica povestită” s-a vândut bine, pentru că românii sunt mai educați, mai inteligenți și mai căutători de adevăr decât am fi noi tentați să credem despre noi înșine”.

Ți-ai imaginat vreodată că vei ajunge inventator?

Sincer, nu. Deși tatăl meu mi-a spus nu demult că, atunci când eram mic, spuneam că voiam să mă fac inventator. Eu nu îmi amintesc de acest lucru, dar îl cred pe cuvânt. Activitatea mea în această zonă a început după ce am ajuns la Phillips și am început să particip la diferite proiecte și să scriu brevete de invenție. M-am specializat în domeniul senzorilor medicali.

„La Phillips am realizat în premieră conceptul prin care măsuram pulsul prin intermediului unui senzor optic, concept care se regăsește azi în majoritatea ceasurilor inteligente de pe piață”.

Iar descoperirea am făcut-o oarecum din întâmplare. Făcusem un senzor care măsura un fluid care curge. Și mi-a venit ideea de a aplica senzorul pe piele pentru a încerca să măsor și sângele care curge prin vene. Și-am văzut că se putea așa că am pus senzorul într-un ceas. Nu mai făcuse nimeni asta.

Am prezentat conceptul unui șef de rang înalt de la Phillips. 1 an nu s-a întâmplat nimic. Apoi un alt manager a citit despre conceptul meu și m-a pus în legătură cu cineva dintr-o altă firmă care a fost interesat și a investit în idee. În cele din urmă am scos pe piața primul ceas cu un senzor optic de puls.

Ce-ți place să faci când nu te ocupi de fizică?

Îmi place să cunosc oameni și să citesc. Eu am ceea ce îmi place să numesc „cicluri de 2 ani”. Adică am perioade de vreun an în care citesc beletristică și filosofie, după care mă opresc, pentru că mi se pare că am pierdut timpul și nu am învățat nimic. Și mă regăsesc din nou în științele exacte unde totul e exact și precis. Și după vreun an ajung să simt un gol în suflet.

După prea multe ecuații ajungi să te întrebi unde sunt oamenii, unde sunt poveștile, durerea, căutarea și mirarea. Și iar mă arunc în literatură. Și atunci ajung la concluzia că viața omului se reduce la ceea ce faci pentru suflet. Restul trece, toate tehnologiile și aparatele. Ceea ce faci pentru suflet rămâne.