Tati și bunicu’ au plecat la biscuit să prindă pește prăjit #perleleIlincăi
Ilinca la țară la bunici. Iese pe prag și strigă: „Bunicaaa!” Niciun răspuns. „Buuu-niii-caaa!!!” Nimic. Deodată, o văd cum zâmbește ghiduș după care strigă ceva mai încet: „Bunicuța-furnicuțaaa!” La auzul acestui apelativ bunica apare pe jumătate de lângă poiată. „Ce-i, Ilinca? Eu-s oleacă ocupată – dau mâncare la puișori” îi răspunde ea. „Vin și eu să te ajut” o anunță Ilinca și pornește spre ea val-vârtej.
Apoi, ajunsă la locul faptei constată: „Bunica, cocoșul acela are picioare portocalii!” Câteva minute mai târziu aleargă spre mine fericită: „Tati, uite! Uite, am găsit un ou în cuibar”. Și mi-l aduce fericită poclon ca pe o comoară. Pe scurt, pentru copiii de la oraș, viața la țară e un fel de Disneyland 🙂
***
Ilinca: Mami, știi unde s-au dus tati și bunicul?
Soția: Unde?
Ilinca: La Biscuit!
Soția: Pescuit!
Ilinca: Biiiiiscuiiiit!
Soția: Ce să facă acolo?
Ilinca: Să prindă pește prăjit!
***
Ilinca, umblând prin casă: ”Albule! Aaalbuleee! Unde ești, albule?! Măi albule, măi!” Am tresărit. De când a început fetița mea să mă strige pe numele de familie?
– „Pe cine strigi, Ilinca?”, o întreb.
– „Caut balonul alb” mi-a răspuns ea senină.
Și-a plecat mai departe. ”Albule! Aaalbulee! Unde ești, albule?” Apare bunicul, Albu și el. Apoi bunica, Albu și ea. La noi în familie dacă strigi „albule”, întoarce capul toată lumea 🙂
***
Ilinca (jucăușă): Tati, esti merchel.
Eu (nedumerit): Sunt Merkel? Angela Merkel?
Ilinca (arătând cu degetul): Esti merchel tu, tati…
Eu (filosofând): Adică sunt unul din cei mai cunoscuți politicieni din lume? Doamna de fier a Germaniei? Mă simt flatat. Cred… Nu știu. Singura problemă ar fi că Merkel e femeie.
Soția (din cealaltă camera): A zis că ești șmecher! Șme-cher! Nu mai tot compune!
Ilinca (bucuroasă) : Da, tati. Esti merchel-smerchel!
***
Stau tolănit pe canapea. Dau întâmplător cu mâna pe sub o perniță. Descopăr o pungă de pufuleți plină pe jumătate. Fără să mă gândesc, vâr mâna în ea și încep să mănânc. Dintr-odată, se aude o voce de nicăieri.
– „Tati, pufuleții aceia sunt puțin a’ mei. (Pauză de suspans) Ai grijă… să nu-i mănânci pe toți”.
Am înghițit în sec, am pus punga la loc și mi-am văzut de treabă. Nu e de glumă cu pufuleții copilului!
***
Seara pe la 6, dialog cu fiică-mea.
Ilinca: Tata, v’eau afară. Hai să mergem în parc!
Eu: Hai la mine în brațe să te drăgălășesc un pic și apoi mergem.
Ilinca: Nuuu! De la p’ea multă d’ăgălăsenie se face noapte afară!
***
Ilinca: „Tatiii, am făcut un cârnaț din p’astelină. Pentru tine. Hai să-l mâncăm împ’eună!”
Dilemă de tată:
A. să-i zic că apreciez gestul, dar nu vreau să-l „mănânc”, pentru că seamănă cu un 💩
sau
B. Să intru în joc, să „stăm la masă” și să savurăm acest preparat.