Primele trei luni cu Matei – vara în care am supraviețuit

Primele trei luni în patru au fost un caleidoscop de emoții și de trăiri intense. Mai întâi a fost emoția primei întâlniri despre care v-am povestit în articolul „cum s-a născut Matei”. Apoi l-am adus pe Matei acasă. Au urmat emoțiile descoperirii și perioada în care am început să ne cunoaștem.

Recunosc, noi am pornit în această aventură cu așteptări mari. Speram că Matei va fi un băiețel liniștit, cuminte și ușor de gestionat. Eram convinși că așa urma să se întâmple și credeam că experiența pe care am avut-o cu creșterea Ilincăi a fost dificilă. Ne înșelam amarnic. Matei ne-a spulberat speranțele repede.

Se spune că fiecare copil e diferit. Știam acest lucru. Teoretic. Dar nu ne-am închipuit că experiența creșterii unui copil poate fi atât de diferită de la un caz la altul. Pentru noi a fost un șoc, unul din care încă nu ne-am revenit complet. Toate rutinele și obiceiurile pe care ni le formasem cu Ilinca s-au dus pe apa sâmbetei. Rețetele de succes pe care le învățasem cu Ilinca erau acum aproape inutile.

Nimic din ce a mers cu Ilinca, nu merge cu Matei.

Știu că nu e bine să-ți compari copiii, așa că o să compar doar experiența pe care am avut-o. Cu Ilinca obișnuiam să facem plimbări lungi prin parc, după care o aduceam acasă unde dormea 2-3 ore. Ilinca stătea în balansoar și câte o oră, timp în care îi cântam și îi dansam, ca mai apoi să își facă acolo somnul. Cu Ilinca am fost la concerte și evenimente încă din primele săptămâni.

Matei ne-a anunțat din start: „Uitați tot ce știți voi despre creșterea copiilor, vă explic eu cum stă treaba. Mie nu-mi place să ies afară, eu nu vreau să stau nici în cărucior, nici în balansoar. Eu vreau să fiu ținut doar în brațe. Să mă plimbați prin casă așa cum îmi place mie. Să mă legănați doar vertical și să nu mă lăsați să dorm singur. La orice abatere, plâng de uitați și cum vă cheamă!”

Deocamdată se ține cuvânt. Plânge la fiecare abatere. Are o voce de-l aud vecinii pe o rază de două etaje.

Cea mai grea vară pe care mi-o amintesc

De trei luni suntem pe modul „supraviețuire”. Ai avut vreodată senzația că stai pe loc, iar viața trece efectiv pe lângă tine? Exact așa ne-am simțit noi în ultimele trei luni. Viața cu un copil de 4 ani și cu un bebeluș e un șir nesfârșit de nopți ne/prost dormite și zile pline cu urgențe.

Zilele trec greu, dar săptămânile trec repede. Ceea ce este un paradox. Vara a zburat pe lângă noi, iar cea mai mare realizare a noastră din ultimele luni e că… am supraviețuit. A fost cea mai grea vară pe care mi-o amintesc.

A fost vara în care nu am ieșit aproape nicăieri, pentru că Matei plânge neconsolat, atunci când ieșim cu el afară. Asta în condițiile în care și mie, și soției, și Ilincăi ne place să facem excursii și să călătorim. Ironia sorții e că ne-am luat cărucior ultra portabil, sperând că vom putea merge cu el prin călătorii. Deocamdată nu putem merge cu el mai departe de parcul din cartier.

Vara trecută a fost vara în care nu am făcut aproape nimic, vara în care pur și simplu am supraviețuit. Nu cred că ne-am fi descurcat dacă nu am fi primit ajutor din partea rudelor.

Cred că imaginea de mai jos reflectă cel mai bine perioada care a trecut. E o minge de fitness spartă. Așa reușim să-l liniștim și să-l adormim pe Matei. Îl luăm în brațe, ne așezăm cu el pe minge și țopăim pe minge ca să-l legănăm cu mișcări verticale.

În una din seri, s-a produs un accident. Mingea s-a spart. Am încercat să o lipesc sub privirea disperată a soției și sub țipetele lui Matei. N-a mers. A fost o noapte dificilă. A doua zi am primit o minge de fitness de la un prieten. Și am mai luat una de rezervă de la Decathlon. Să fie.

Cele mai importante evenimente din ultimele trei luni

– În luna iulie am împlinit șapte ani de căsnicie. Nici n-am apucat să sărbătorim. La Matei au început colicii. Știți voi, chestia aia pe care o au toți copiii nou născuți în primele trei luni și de care nu scapă aproape nimeni. Și pentru care încă nici nu există un tratament. Doar stai și aștepți să treacă. Așa am și făcut.

– Am lucrat o vară întreagă de acasă cu doi copii lângă mine. Pentru mine o realizare mare, o bornă pe care am reușit să o ating. Ilinca nu a mers la grădiniță din luna mai. A fost mai întâi greva în educație, apoi s-a născut Matei. Am încercat să-l protejăm de virozele de grădiniță, așa că am ținut-o pe Ilinca acasă.

Paradoxal, în luna iulie Ilinca a făcut amigdalită și a urmat primul ei tratament cu antibiotic. Ce bine că nu a luat altcineva bacteria. Simt că sunt epuizat. După așa o vară sunt ca mingea aceea de fitness din imagine. Prin urmare, în prima zi de grădiniță îmi iau o zi liberă să sărbătoresc. O să stau și nu o să fac nimic.

– Matei a trecut rapid la scutecul cu mărimea 2 și acum se pregătește să treacă la mărimea 3. La cele trei luni împlinite poartă haine de copii de șase luni. Feciorașul crește frumos, sănătos, chiar dacă e cam mofturos. Din ce am înțeles, așa sunt băieții: își plâng în copilărie toate lacrimile pe care nu o să le poată vărsa după ce devin bărbați. Noi îi tot spunem că și adulții mai plâng uneori. Că e perfect normal să faci asta. Dar el o ține tot pe a lui.

– Cu toate greutățile prin care am trecut, ne bucurăm să-l avem. E frumușel foc și ne topește inimile atunci când ne zâmbește. Rutina mea zilnică de dimineață este să-i citesc cărți cu animale (în care imit sunetele acestora). După care îi fac împreună cu Ilinca un concert în care jucăriile sale îi cântă diverse cântecele.

– Matei pare să fie un copil precoce în majoritatea privințelor. Ne urmărește cu mare atenție atunci când vorbim. Încerca să rostească sunete încă din a doua lună. Săptămâna trecută a început deja să gângurească și să-și descopere vocea.

Sperăm că în lunile următoare lucrurile se vor așeza ușor-ușor. Sperăm, că altceva nu prea avem ce să facem 😊