Jurnal de tată: primul an cu Ilinca

Astăzi este ziua Ilincuței, astăzi fetița mea împlinește 1 an. Scriu acest rânduri și parcă nu realizez pe deplin ceea ce mi se întâmplă. Acum 2 ani stăteam în chirie cu soția și visam cu ochii deschiși la cuibul nostru și la o familie mai mare.

După 1 an de stres și eforturi ne-am mutat în apartamentul nostru (și al băncii până plătim tot creditul, dar mai bine nu ne gândim la asta). La o săptămână după ce ne-am mutat a venit pe lume Ilinca. De parcă ar fi așteptat momentul potrivit.

Mi-o și imaginez stând în burta mamei zicând: „Hai, mutați-vă odată că nu mai am răbdare. Ați terminat cu finisajele? Ați rezolvat cu creditul la bancă? Mi-ați cumpărat pătuț? Gata, pregătiți-vă că vin!” Și a venit. Și oricât ne-am pregătit pentru viața de părinți, oricum au fost multe momente în care am fost depășiți.

Atunci când devii părinte, lumea ta își schimbă centrul de gravitație.

M-au întrebat prietenii care nu au copii cum știi că ești pregătit să devii părinte. Tuturor le-am spus același lucru. Știi că ești pregătit atunci când îți dorești copilul foarte mult, fără rezerve și fără rețineri. Pentru că aceasta te ajută să treci peste momentele dificile și schimbările pe care le aduce în viața ta primul copil.

Acum 1 an la ora 10:38 am auzit pentru prima dată glasul Ilincăi. Am intrat ca vrăjit în sala de nașteri. Ea m-a privit cu ochii ei mici și frumoși și atunci am știut că voi iubi acest omuleț pentru toată viața.

Iar astăzi parcă nu-mi vine să cred că a trecut deja 1 an din acel moment. A fost un an în care s-au întâmplat foarte multe lucruri, un an în care am început să învăț cum să fiu tată, un an cu mult stres și multe bucurii, un an cu mai puțin somn și mai multe fire cărunte. A fost un an în care Ilinca a evoluat de la un boț cu ochișori la un omuleț care are deja propriile preferințe, frici și dorințe.

Acum 1 an o țineam în brațe cu drag și cu teamă să nu cumva să o rănesc, astăzi o țin de mânuțe în timp ce merge lipa-lipa prin parc ca o rățușcă. Acum 1 an universul ei se reducea la un pătuț și la brațele care o alinau și unde primea hrană, astăzi urcă și coboară din pat când dorește și e nerăbdătoare să exploreze lumea din jur și să interacționeze cu alții copii.

M-au întrebat prietenii care nu au copii cum este să fii tată. Le-am răspuns tuturor același lucru: este greu și foarte frumos în același timp. Rolul de tată este, cu siguranță, cel mai greu și mai frumos rol pe care l-am avut vreodată. Dar despre aceasta o să vă povestesc mai pe larg în articolul următor.