Când copilul e negru în cerul gurii

Eram în Iași și tocmai urcasem în trenul spre Timișoara cu destinația Cluj-Napoca. Aveam locuri la cușetă și până la Suceava eram doar noi 3 în compartiment: eu, soția și Ilincuța. Și pentru că aveam compartimentul doar pentru noi, ne-am desfășurat în voie și am început să ne jucăm.

Unul din jocurile patentate de mine este „de-a liliacul” și presupune ca eu s-o las pe Ilinca pe spate, cu capul în jos și să o întreb „ce face liliacul meu mititel?”. Iar ea să chițăie bucuroasă când o ridic. Și cum ne jucam așa văd că soția înțepenește și se schimbă la față.

„E neagră în cerul gurii!”

La început nici nu am înțeles ce a zis. Pentru că mintea mi-a zburat imediat, fără să-mi dau seama, la primul meu cățel pe care l-am găsit în spatele magazinului din sat și pe care l-am adus poclon acasă, rugându-i pe ai mei cu lacrimi în ochi să mă lase să-l păstrez (lucru pe care l-au făcut și pe care nu-l voi uita niciodată).

Era tare drăguț și era… negru în cerul gurii, ceea ce însemna că avea să fie negreșit un câine de pază fioros. Cel puțin așa mi-a spus un prieten, lucru care s-a dovedit ulterior departe de adevăr. Revenit la realitate, am văzut-o pe Dumitrița cum încerca să-i deschidă gura Ilincuței.

„E neagră în cerul gurii, ILINCA E NEAGRĂ ÎN CERUL GURII!” a oftat ea panicată.

Ilinca privea amuzată și ușor intrigată agitația noastră și refuza morțiș să deschidă gura, crezând probabil că era vorba de un joc. Așa e ea: vrea să facă lucrurile cum și când vrea ea și se opune cu încăpățânare atunci când încerci să o obligi.

Și în timp ce încercam s-o facem să își deschidă gurița vedeam pe fața soției cum face inventarul bolilor și simptomelor posibile pe care le-ar putea avea Ilinca, una mai prăpăstioasă ca alta. Ca așa sunt mamele, se gândesc întotdeauna la lucrul cel mai rău care se poate întâmpla.

În cele din urmă am reușit să-i deschidem gura și, după câteva clipe care au părut o eternitate, soția a scos la iveală o pieliță întunecată pe degetul arătător. „Huuuuu!” Am răsuflat amândoi ușurați.

Uitasem că, în drum spre gară, Ilinca mâncase o bucată de piersică. Nu știu cum și prin ce minune, dar o bucată de coajă i s-a lipit fix pe partea moale a cerului gurii, unde a și rămas fixată. Iaca așa te poate băga în boale un copil.

P.S. Căutam o poză pe Google cu bebeluși care cască. După vreo 5 minute de căutat am început să casc și eu 😀 Ți s-a întâmplat așa ceva?

Sursă foto