Ziua în care s-a oprit Timpul
Într-o dimineață ploioasă de martie Timpul a încetat să mai bată. Era o zi obișnuită de primăvară cu trafic aglomerat, cu oameni ce se grăbeau la serviciu, părinți care-și duceau copiii la grădiniță și elevi care mergeau la școală, cînd, pe neprins de veste, Timpul s-a oprit în loc.
Gata, a spus el, m-am săturat! De milioane de ani bat întruna: secundă de secundă, minut de minut, oră de oră, neclintit, sigur și precis ca un ceas elvețian. Și cu ce m-am ales pînă acum? Ce-am realizat? Am ajuns marfă de troc în bazarul vostru patetic.
Unii mă au, alții mă dau, unii mă caută, alții mă pierd. Nehotărîții trag de mine, bătrînii mă așteaptă să vin, în timp ce înțelepții exclamă că toate se întîmplă la timpul lor. Fizicienii spun că sînt relativ, cei plictisiți caută să mă omoare, în timp ce filosofii afirmă că nici măcar nu exist.
Cei care se grăbesc spun că trec prea repede. Că zilele și lunile trec pe lîngă ei cu viteză amețitoare și nu apucă să se bucure de viață. Anii cresc, viața descrește, iar vina, spun ei, este doar a mea.
Cei nerăbdători zic că trec prea greu, că secundele se scurg prea lent și că nu mă mai suportă. Singurii care au de spus ceva de bine despre mine sînt bolnavii, cei răniți și dezamăgiți. Doar ei mă așteaptă cu drag pentru că cred că Timpul le vindecă pe toate.
Ei bine, din acest moment renunț la orice funcție și responsabilitate care mi-a fost atribuită. Mă opresc, îmi dau demisia și plec pe termen nedeterminat. Nu de alta, dar după atîția ani cred că merit și eu o vacanță.
Merg să mă relaxez într-o gaură neagră sau pe-o supernovă, sau poate ajung într-un univers paralel unde o să fiu apreciat. Vă las acum. Într-un prezent etern, fără trecut simplu și viitor perfect, alături de clipa după care alergați de atîta vreme.
Ea să vă fie mireasă, pînă o să ajungeți s-o urîți la fel de mult ca și pe mine. Vă las și-o să vă rîd în nas cînd vreunul dintre voi va porni în căutarea… timpului pierdut. Căci timp pierdut au însemnat aceste veacuri, niște milenii ca niște clipe.
Adio! Deci, pe curînd…
sursă foto
M-ai pus pe ganduri cu articolul asta:P Foarte original si cu un mesaj foarte bun pentru noi toti cei ce fugim sau cautam timpul pierdut! Bravo
Bun subiect…esti suparat pe lume? e sufletul tau ce cere un ragaz? Aureliu Busuioc are o carete care se numeste „In cautarea timpului pierdut”. El a scris-o la batrinete, cind ii mai ramineau citiva ani doar de trait. Tu esti inca tinar, dar gindesti ca unul batran:) Succes, oricum.
Xenia, am tot spus/scris lucrul acesta de mai multe ori, dar lumea pare să nu înțeleagă: mie mi-ar plăcea ca cititorii mei să facă diferența între Andrei Albu – bloggerul, cel care scrie pe acest blog și Andrei Albu – omul de zi cu zi.
Articolele mele sînt în mare parte niște exerciții de imaginație ce apar ca rezultat la întrebările ce mă preocupă. Articolele pe care le scriu NU mă definesc în totalitate ca persoană.
Eu văd blogul acesta ca o scenă pe care încerc să joc diverse roluri. Unele pozitive, altele negative, unele vesele, altele triste.
Așadar nu, nu sînt supărat pe viață, iar dacă gîndurile mele au sunat ca cele ale unui bătrîn, înseamnă că am intrat bine în ”pielea” personajului”.
În fond, ce poate fi mai bătrîn decît Timpul?
Fii de acord cu mine ca oricare gind sau meditatii ti-ar trece prin minte, te reprezinta intr-un fel. Nici nu ma prea duc pe bloguri in cautare de fictiuni (pentru aceasta sunt romanele, beletristica) … citesc blogurile persoanelor cunoscute sau, in cel mai rau caz, a acelor cunostinte publice, in cautarea pulsului vietii, traite , suferite, vii… Nu te supara ca ti-am zis batran, ia-o ca un compliment 🙂