Odecolonul și scîndura de la frizerie

Cînd eram mic, îmi era tare frică să merg la frizerie. Îmi aduc aminte perfect cum o dată la cîteva săptămîni tătal sau mama mea (uneori chiar amîndoi) mă luau frumușel de mînuță și mă duceau să mă tund ca pe un mielușel la tăiere.

Mergeam la singura frizerie din sat care se afla într-un local căruia consătenii mei îi spun chiar și în ziua de azi în rusă Dom Bîta: o clădire cu un singur etaj care găzduia la parter cîteva magazine, iar la etajul întîi – o croitorie.

Frizerița așeza o scîndură pe mînerele scaunului ca să mă poată tunde fără să se aplece după care își începea procedura. Totul decurgea bine pînă în momentul în care era pusă în funcțiune mașina de tuns.

În clipa în care auzeam lîngă ureche zumzetul ei zgomotos, începeam să scîncesc, apoi să zbier pe toate octavele pe care mi le permiteau coardele vocale. Şi vă asigur că registrul meu vocal era destul de generos.

Frizerița era răbdătoare și mă tundea în reprize, pauzele cărora erau presărate cu mustrări din partea părinţilor sau cu promisiuni din categoria dulciurilor, jucăriilor sau excursiilor fără de care nu era chip să fiu ţinut în loc.

Sfîrșitul, însă, îmi plăcea căci acesta aducea cu sine două-trei pufăituri de odecolon (a se citi eau de cologne). Și uite așa proaspăt tuns și frumos mirositor ieșeam pe ușa Dom Bîtei mîndru că am reușit isprava.

Timpul a trecut, frizeria s-a închis, iar clădirea din centrul satului s-a dărăpănat. Dar chiar și după atîția ani, cînd trec prin fața ei, parcă văd scîndura de la frizerie, aud zumzetul mașinii de tuns şi simt aievea mirosul de odecolon.