Bătrînul și vulpea (2)

În aceeași mahala, vecinul care trăia la 3 case distanță avea un cîine bătrîn. Muhtar, sau Muhtărel cum obișnuia să-l alinte Maria, stăpîna casei, era un cîine de culoare fînului uscat care le slujise vrednic stăpînilor săi mai bine de 10 ani.

Simțind că i se apropie sfîrșitul, Muhtar, ca mai toți cîinii de altfel, plecă de acasă să-și găsească un loc în care să moară liniștit și se aciuă în fundul grădinii lui ghiaghia Jenia. Așadar, mai departe relatează ghiaghia Jenia.

”… deodată aud gălăgie, îi povestește el vecinei Maria. Pun mîna pe furcă și într-un suflet la poiată. O văd la vreo cîțiva pași în față. Mă răpăd cît mă țin chișioarele și zvîrl cu furca întrînsa. ”Măi Jenia, măi. Precis nu era cîinele meu?” îl întreba a nu știu cîta oară răbdătoare Maria.

”Șhi grăiești, cumătră, îi răspundea el oripilat, după care continua. ”Ave un codoi iaca atîta, poate un metru, dar poate doi. Labele cît mîna, ochii ca două becuri și niște dinți ascuțiți. Nu rîde cumătră și nu te uita că îs chior de un ochi. Chior – chior, da… știi matale!

„Și atunci o scheunat odată, eram să chic jios după care o fugit printre ștachetele celea din fundu grădinii.” Așa povestea Jenia pățania la toți vecinii. Bineînțeles că lungimea cozii, ochii și dinții erau niște detalii care variau de la o povestire la alta esența însă era aceeași.

Ghiaghia Jenia reușise să salveze mahala de ghiavol, poate chiar tot satul. Întîmplarea face că niște vînători omorîseră întradevăr în seara de dinainte cîteva vulpi în lunca Prutului și e foarte posibil ca printre ele să se fi numărat și roșcata noastră.

Însă nu avem cum să știm acest lucru cu siguranță. Cert este că din acea seara gospodriile oamenilor nu au mai înregistrat victime, iar ghiaghia Jenia s-a lăudat pînă la sfîrșitul vieții sale cum s-a luptat cu vulpea și cum a a salvat națiunea întreagă de năpasta care se abătuse asupra oamenilor.

citeşte partea 1